Trufia singularizează, dragostea apropie

Cine are iubirea pe care o lucrează în suflet credinţa, acela nu are numai iubirea, ci are dragostea unită cu îndelunga răbdare. Dragostea este unită cu bunătatea. Nu există un om care iubeşte şi totuşi să fie rău. Şi dacă este totuşi rău, înseamnă că nu are dragostea ca virtute creştină. Dragostea nu ştie de invidie, se bucură de tot binele care se lucrează în lumea aceasta. Dragostea nu ştie de invidie, nu ştie de pizmă, nu se laudă şi nu se trufeşte. De ce? Pentru că a te lăuda înseamnă a te separa de cel faţă de care te lauzi. Trufia singularizează, ori dragostea apropie. Dragostea nu se laudă, nu scoate în evidenţă nişte lucruri care separă, ci scoate în evidenţă iubirea care apropie. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, ci are cuviinţă. Am putea zice că dragostea este politicoasă. De ce? Pentru că atunci când iubeşti pe cineva, îl promovezi, îl socoteşti superior ţie, eşti delicat cu el, eşti binevoitor faţă de el, te porţi cu cuviinţa necesară şi atunci intri în sfera unei virtuţi pe care o au şi necreştinii. Este vorba de politeţe. Nu trebuie să fim vârtoşi la suflet, nu trebuie să fim bătuciţi, ci trebuie să avem o sensibilitate care-l ridică pe omul de lângă noi. (…) Nu-i destul să-ţi fie simpatic cineva, nu-i destul să-l poţi îmbrăţişa, ci trebuie să-l ai în conştiinţa ta, în componenţa ta. Asta înseamnă iubirea adevărată. Aşa ceva trebuie să nască credinţa în viaţa fiecărui om şi fiecare credincios trebuie să aibă iubirea care cuprinde toate virtuţile care duc la iubire. (arhim. Teofil Părăian, Gânduri care duc la cer)