Ucenicii lui Dimitrie argintarul

▲ E un lucru binecunoscut că una dintre metodele de a deveni vizibil este să „ataci“ un subiect (o instituţie, un personaj) foarte cunoscut ▲

Aproape că nu este săptămână în care să nu răbufnească în mass-media vocile celor care au alergie la semnul crucii. Văzând ritmicitatea şi alternanţa atacurilor, de multe ori eşti tentat să crezi că totul e programat, că există o strategie pusă la punct în vreun birou, în semilegalitate, pe care harnici activişti anticreştini se sforţează s-o aplice la milimetru. Cu energie demnă de o cauză mai bună, aceştia se folosesc de orice informaţie relativă la viaţa Bisericii pentru a mai croşeta un nod în papură.

Urmăresc de mulţi ani acest gen de articole, însă rareori mi-a fost dat să văd ceva de genul celui citit în „Cotidianul“ sub semnătura lui Ciprian Ranghel. Articolul în sine nu se numără printre cele mai dure pamflete anticlericale, însă te înfricoşează prin cruzimea lui. Având un titlu - „O frecţie divină“ - pe care nici autorul nu cred că-l poate explica, materialul se vrea o şarjă spumoasă la adresa oficialităţilor care au îndrăznit să-l viziteze la spital pe Patriarhul Daniel. Considerând că preşedintele ţării sau alte oficialităţi de stat au venit „să facă sluj“ şi că acest lucru nu ar fi corect din „perspectiva statului laic care se pretinde România că este“, Ciprian Ranghel nu doar că dovedeşte o incapacitate de a percepe corect raporturile dintre stat şi Biserică, ci şi o insensibilitate pe care numai un om care nu a gustat din „bucuriile suferinţei“ o poate avea. Trebuie să-ţi înmoi peniţa în mult venin pentru a transforma, din condei, un gest absolut firesc, uman, de a vizita o persoană aflată pe patul de spital (indiferent de funcţia pe care ar avea-o în cadrul Bisericii) într-un gest electoral sau într-un prilej de a vorbi despre imaginare ambiţii politice ale ierarhiei bisericeşti. Dacă ar fi vorba doar de o inimă împietrită, am mai avea speranţa că, prin rugăciune, Dumnezeu ar face loc unui strop de compasiune în cordul ranghelian. Mi-e teamă însă că nu e decât o altă rafală dintr-un război care nu se va termina niciodată.

Între cauzele pentru care Biserica este sistematic supusă unui bombardament mediatic, se numără şi obsesia după audienţă. A aborda subiecte de natură religioasă, mai ales de o manieră scandaloasă, atrage fără doar şi poate atenţia unui public român eminamente religios. Este oarecum inexplicabil faptul că românii „consumă“ genul acesta de presă, având în vedere că multe dintre abordările media sunt de natură a le jigni tocmai sentimentele şi credinţele religioase. Dacă toţi creştinii din ţară ar închide televizorul sau radioul şi nu ar mai cumpăra ziarele care le calcă în picioare convingerile religioase, atunci s-ar face o curăţenie foarte serioasă în mass-media. Însă fie dintr-o curiozitate precum cea care l-a îndemnat pe Adam să muşte din fructul oprit, fie din dorinţa de a combate pe cei care lezează aceste convingeri, fie din motive care îmi scapă acum, românii se înghesuie (încă) să urmărească tot ceea ce are o legătură cu viaţa religioasă.

Alături de acest aspect, izvorând din planuri de marketing întocmite fără scrupulozitate, se adaugă şi celebritatea pe care o capeţi luând la ţintă Biserica. E un lucru binecunoscut că una dintre metodele de a deveni vizibil este să „ataci“ un subiect (o instituţie, un personaj) foarte cunoscut. Sunt unii care au ales să atace tocmai cea mai credibilă instituţie din România, Biserica, pentru a ieşi cu ceva în evidenţă. Cine ar fi ştiut în România de Remus Cernea dacă absolventul de Filosofie (fără licenţă) în loc să fie atacatorul înverşunat al Catedralei Mântuirii Neamului

s-ar fi rezumat la articolele despre trupe rock sau despre ce înseamnă a fi liber cugetător? Sau câtă trudă i-ar fi trebuit profesorului de filosofie Emil Moise să devină celebru în ţară, sau măcar în Buzău, prin rezultatele şcolare ale elevilor săi? Decât să construieşti ceva, să contribui cu ceva pentru comunitate e mult mai simplu să critici, să arunci cu pietre. Ba te mai alegi şi cu aura de luptător pentru „drepturile“ unor oameni care, în fapt, nu ţi-au cerut niciodată să faci asta pentru ei (e ca în povestea în care cineva a vrut să ajute o bătrânică să treacă strada, deşi aceasta nu avea nici o intenţie în acest sens).

În fine, o altă cauză a marelui deranj pe care-l produce în mintea unora existenţa Bisericii, este aceea că această instituţie este cotată de populaţie, sistematic, cu cea mai mare încredere. De unde, automat, au tras concluzia unii şi alţii că Biserica deţine o mare putere şi că ameninţă alţi poli de putere. E motivul pentru care se scriu articole de calibrul celui comis de Ciprian Ranghel. Însă acest publicist nu e un pionier al genului. De-a lungul istoriei, Biserica a fost deseori - şi uneori exclusiv - atacată datorită poziţiei privilegiate pe care o deţinea în conştiinţa unui popor.

Pe vremea când Apostolul Pavel închega numeroase comunităţi creştine în Asia, în Efes a avut loc o răscoală a argintarului Dimitrie (moment relatat în Faptele Apostolilor, în capitolul 19). Acesta i-a chemat la revoltă pe toţi meşterii cu care lucra, spunându-le că îşi vor pierde câştigurile obţinute din ridicarea de temple de argint zeiţei Artemisa. Nemulţumiţi că cei convertiţi la creştinism nu se mai închinau la zeii făcuţi de mâini, aceştia au provocat tulburare în cetate, adunând mulţimile în stradă cu strigătul: „Mare este Artemisa efesenilor!“ Numai intervenţia oficialităţilor acelui oraş, care i-au îndemnat pe cei care ar avea ceva de reproşat creştinilor să apeleze la instanţele de judecată, a potolit atunci acea revoltă a meşterilor lui Dimitrie argintarul.

Acesta a reuşit, iată, să-şi facă ucenici şi peste veacuri. Îi recunoşti uşor: se tem ca nu cumva lumea să nu se mai lase păcălită de tot felul de idoli (al căror număr e sporit de creativitatea acestei societăţi de consum), caută să stăpânească populaţia prin intermediul unor „temple“ mediatice şi, nu în ultimul rând, strigă în spaţiul public din toţi bojocii: „Mare este laicitatea statului român!“