Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ucidere de voie şi voie de ucidere

Ucidere de voie şi voie de ucidere

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ciprian Olinici - 01 Aug, 2010

Spectacolul mediatic tinde să improvizeze scenarii din dorinţa de a renunţa la pauzele care, în mod obişnuit, leagă actele şi dau coerenţă acţiunii. Ştirea zilei, breaking news-ul, se dezbate continuu. Pare că nimeni nu oboseşte! Actorii, de profesie invitaţi pricepuţi la toate, sfătoşi şi plini de imaginaţie, se schimbă la fiecare oră, lăsând mereu deschisă tema discuţiei. Sub semnul telenovelizării a fost dezbătut şi cazul dramatic al sinuciderii Mădălinei Manole. S-au emis ipoteze asupra motivaţiei şi moralităţii gestului ei. Rezist tentaţiei de a-mi da cu părerea, dar simt nevoia să mă opresc asupra unei variaţiuni din tema supusă peroraţiei publice: atitudinea Bisericii faţă de suicid. Persoane care până ieri condamnau implicarea Bisericii în viaţa morală a societăţii, astăzi, clamează nevoia de Biserică. Mai mult, dezbat disciplina canonică şi liturgică erijându-se în reformişti de ocazie. Oare asistăm la o convertire? Nu, Biserica este cerută pentru că "dă culoare" unui eveniment, este un accesoriu tradiţional.

În cazul sinucigaşilor nu se oficiază slujba de înmormântare. Excepţie fac bolnavii psihic care nu au discernământul faptelor lor. Este cea mai dură şi fermă atitudine pe care o exprimă creştinismul. Puţini au încercat să înţeleagă de ce în experienţa sa bimilenară Biserica nu a făcut nici un compromis în ceea ce îi priveşte pe cei care aleg să renunţe singuri la viaţă. Deşi avem impresia că suntem primii care ne punem întrebări, o privire realistă ne învaţă că au fost multe "de ce-uri" în istorie, iar faptul că rânduielile canonice au rămas aceleaşi arată că răspunsul Bisericii a liniştit şi depăşit curiozitatea şi revolta umană. Gestul ultim al omului este privit cu multă atenţie în creştinism. Au fost cazuri de persoane care au dus o viaţă morală, dar au căzut în ultimele clipe ale vieţii, iar mari tâlhari s-au pocăit în ceasul morţii şi au intrat în Rai.

Sinuciderea este cea mai tristă moarte pentru că se moare printr-un mare păcat. Este greu să fii rece şi ignorant înaintea acestei morţi tragice, mai ales că cei care recurg la ea au purtat o puternică suferinţă spirituală. Biserica nu este lipsită de compasiune, dar nu săvârşeşte slujba de prohodire pentru că gestul sinucigaşului contrazice conţinutul rânduielii liturgice. Rugăciunile din ritualul înmormântării îl pomenesc pe Hristos Care a luat de pe pământ sufletul credinciosului în "ceasul fără de veste al morţii". Cel care refuză viaţa nu mai are răbdare să-L aştepte pe Hristos. Cel în cauză şi-a disputat titlul de proprietate asupra vieţii sale, forţând printr-un gest ultim să stăpânească ceea ce a primit în dar spre folosinţă. Trebuie să înţelegem că prin interzicerea oficierii slujbei de înmormântare, în astfel de cazuri, nu se aplică o pedeapsă persoanei decedate, ci este sancţionată atitudinea ei, iar comunitatea este atenţionată că s-a comis un păcat grav împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare. Sufletul unei astfel de persoane este lăsat în judecata şi mila lui Dumnezeu.

Încercând o paralelă între criminal şi sinucigaş, G.K. Chesterton scria: "Omul care omoară un om omoară un om. Omul care se omoară pe el însuşi omoară toţi oamenii, spulberă lumea". Sinucigaşul sfidează lupta oamenilor şi a naturii pentru viaţă. Un preot îmi relata că în ziua suicidului Mădălinei Manole a fost chemat să boteze un nou-născut care se lupta cu moartea. Străduinţa medicilor, zbuciumul plin de iubire al părinţilor şi dorinţa de viaţă a acelei fiinţe sunt insultate de o persoană care renunţă la darul de a trăi.

În romanul "Demonii", Dostoievski surprinde gândirea sinucigaşului Kirillov, care considera acest gest un atribut al dumnezeirii sale. Personajul dostoievskian afirma înaintea abandonării vieţii: "Omul n-a făcut altceva decât să-şi născocească un Dumnezeu pentru a trăi fără să se ucidă". Ateul Kirillov mărturisea indirect că fără Dumnezeu viaţa nu are sens şi prima opţiune ar fi renunţarea la ea. Dacă Dumnezeu umple viaţa de sens, pe Cine refuzăm renunţând la viaţă?