Uitarea

Istoria este, uneori, asemeni unei doamne în vârstă enervată de tinerii nerecunoscători din jur. Îşi schimbă testamentul zilnic, ţinându-i într-o stare de veşnică tensiune pe cei care o ajută nu chiar dezinteresat. La fel, istoria se răzbună pe cei care încearcă să o scrie, păstrându-i un spaţiu generos pentru descrierea din dreptul pozei lor retuşate. Şi le face pierdută şi poza, şi amintirea, prin pagini lipite ca din întâmplare.

Trebuie să vă spun că nu am o opţiune fermă din punct de vedere politic. A îmbrăţişa bucuros o doctrină bazată pe teoria expusă de Platon în "Republica", una în care filosoful (gânditorul, a spune, generalizând puţin) nu doar că merită, ci are chiar datoria de a ajuta la guvernarea cetăţii. Din păcate, însă, nu mai există gânditori şi oameni obişnuiţi, cu alte preocupări, ci, mai ales în România, toţi suntem gânditori şi toţi cochetăm cu multiple competenţe. Un privitor din afară, neprevenit, ar descoperi fie că suntem nişte genii polivalente, fie că mimăm acest lucru cu mult talent. Ca într-un joc nepermis de şotron pe marginea cugetului, acolo unde cuvintele pompoase pot ascunde cu succes o criză insurmontabilă de idei şi de îndemânare.

Chiar şi aşa, fără un stindard politic deasupra capului, mă cutremură concluziile unor sondaje efectuate, mai nou, anual, în care participanţii sunt îndemnaţi să se pronunţe asupra eficienţei guvernărilor prezente şi trecute. Şi anual aflăm că tot mai mulţi respondenţi l-ar alege preşedinte pe... Nicolae Ceauşescu, considerându-l un conducător bun şi regretând căderea comunismului.

S-ar părea că noi, românii, am primit, pe lângă o seamă de virtuţi, deloc neglijabile, lipsa de memorie pe termen lung. Lucru care, pentru o persoană, poate constitui temelia unei vieţi binecuvântate, lipsită de ranchiună şi schimonosire ascunsă a sufletului, căci mulţi pot ierta, puţini ştiu să şi uite. Pentru un popor, însă, această uitare denotă fie o lipsă de cunoaştere cronică, fie o regretabilă încremenire în prezent, cu ochii aţintiţi în pământ, fără a privi către erorile (şi ororile) trecutului sau către umbrele viitorului. Iar de această prostraţie extinsă la un grup tot mai mare de oameni poate profita orice personaj rău intenţionat care, prin câteva fraze meşteşugite, chiar dacă lipsite de conţinut, va izbuti să ne încoloneze sub semne ale răului de mult ascunse în grămezile de moloz ale istoriei.

Nu este cu putinţă ca discuţiile aprinse de pe scena şi din culisele politicii actuale, greşelile făcute de guvernările trecute, prezente şi viitoare ori greutăţile unei vieţi marcate de lipsuri şi suferinţe să ne împingă spre uitarea stării de perpetuă teroare indusă şi menţinută de comunism. Căci memoria mereu vie a unui popor este cea care împiedică repetarea erorilor trecutului. Iar comunismul din România a fost o tragică eroare, provocând suferinţe de neimaginat astăzi, mutilând, ucigând trupuri şi cugete, deopotrivă. Să iertăm călăii? De acord. Oricum, justiţia nu a găsit prea mulţi vinovaţi. Dar să nu uităm nicicând doctrina găunoasă şi manipularea grosolană care au făcut posibilă distrugerea, încrâncenarea, abjurarea de la orice formă coerentă a binelui.

O naţiune cu memoria scurtă îşi clădeşte neobosit declinul. Noi, românii, după întunericul comunismului şi penumbra înşelătoare a veşnicei tranziţii, merităm ridicarea dintre ruinele unei epoci ce a vrut să imite, fără a izbuti, aurul, sub care să ascundă mocirla unde eram condamnaţi să vieţuim. Doar că această ridicare va trebui să fie efortul nostru comun, opera noastră, căci nimeni nu va apărea să ne construiască, dezinteresat, o altă mentalitate şi o altă viaţă. Iar parte constituentă a acestui nou început va trebui să fie credinţa în Dumnezeu, credinţa adevărată şi pură, ferită de ofensiva secularizării promovată intens în şi din alte părţi. Doar ea poate fi liantul care să păstreze valorile reale, fundamentul existenţei noastre, nealterate de aşa-zise doctrine politice şi influenţe externe.

Fără această cerinţă minimă, dar atât de importantă, strădaniile noastre se vor încheia, inevitabil, cu o criză. Una morală, ce atrage, la rândul său, toate celelalte forme de declin pe care le observăm acum în mai toată lumea şi, printr-o nefericită extensie, la noi. Dacă nu vom fi în stare să dezlipim paginile manualelor de istorie, citind cu atenţie şi înţelegând, privind fotografiile reale şi amintindu-ne, vom ajunge, ineluctabil, la o nouă epocă a metalelor preţioase calpe, în care credinţa va fi luată în râs, manifestările legate de ea vor fi interzise şi libertatea va fi un cuvânt rostit doar în şoaptă.