Ultima călătorie în negrăită smerenie către Ierusalim

Cântările Bisericii, măiestrit alcătuite, vorbesc despre atmosfera de ­altădată din Betania, dar și despre felul în care fiecare dintre fiii Bisericii trebuie să întâmpine sărbătorile așezate la sfârșitul Sfântului și Marelui Post al Păresimilor.

Odată cu Vecernia sâmbetei Floriilor aflăm că, după aceste 40 de zile de suflet folositoare, cerem să vedem și sfânta săptămână a pătimirii Tale, Iubitorule de oameni, ca să preaslăvim în ea măririle Tale, cu nespusa Ta rânduială cea pentru noi. Iar la „Slava...” aceleiași slujbe cântăm: „Bucură-te cetate a Betaniei, patria lui Lazăr. Bucurați-vă Marta și Maria, surorile lui, că vine Hristos să învie pe fratele vostru cel mort, al cărui glas auzindu-l amarnicul și nesățiosul iad cutremurându-se de frică și suspinând tare va slobozi pe Lazăr legat cu înfă­șu­răturile de îngropare, de a cărui minune mirându-se mulțimea iudeilor va întâmpina pe Domnul cu ramuri și cu stâlpări și se vor arăta lăudând pruncii pe Acesta pe care Îl pizmuiesc părinții lor, Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”.

La Pavecernița Mare din ajunul Sâmbetei lui Lazăr, întâlnim Canonul alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul - Ierusalimiteanul, având stilul cu care ne-am obișnuit în perioada urcușului duhovnicesc către Înviere.

Reușind să exprime prin cuvinte diverse nuanțe ale frumuseții inspirației divine în profundele ­slove ale Canonului de pocăinţă pe care l-am ascultat în zilele dintâi ale Sfântului și Marelui Post, dar și în săptămâna a cincea, Sfântul Andrei Criteanul tâlcuiește evenimentele, zicând: „Strigând pe Lazăr din mormânt îndată l-ai înviat, ­iadul jos cu amar s-a tânguit și ­suspinând s-a cutremurat de puterea Ta, Mântuitorule.

Minune străină și neînțeleasă, spune Sfântul Andrei Criteanul, cum întreba Ziditorul tuturor de ­ceva ce nu era să nu cunoască ca și cum nu ar fi știut unde zace acela pe care îl plângea, unde este îngropat Lazăr pe care peste puțin îl voi învia din morți.

Piatra pe care au prăvălit-o peste tine cei ce te-au îngropat, aceasta poruncind Iisus s-o ridice îndată te-a înviat strigând: «Lazăre, vino la Mine ca să se înfricoșeze iadul de glasul tău». Unde este nebu­nia împotrivitorilor și necredința a­ce­lora, până când sunteți rătăciți, până când sunteți înstrăinați, vedeți pe cel mort că a ieșit prin glas și nu credeți lui Hristos cu adevărat fii ai întunericului sunteți”.

Celelalte alcătuiri poartă pecetea aceleiași iubiri față de cuvintele Scripturii și de faptele nemaiîntâlnite pe care Mântuitorul le-a să­vârșit în vremea propovăduirii Evangheliei Sale și le actualizează mereu în Biserica Sa.

Sinaxarul Sâmbetei Dreptului Lazăr ne spune că acesta era iudeu de neam, cunoscător al Legii și provenea din familia fariseului Simon din Betania.

Mântuitorul Hristos a poposit de câteva ori în casa lor și s-a împrietenit cu el în astfel de împrejurări, vorbind despre învierea morților. Tot atunci le-a cunoscut și pe cele două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria, care aveau să-L și întâmpine cu multă nădejde, deși pline de ­durere după moartea fratelui lor, la marginea satului Betania. Atunci, ele i-au spus: „Doamne, ­dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit, dar și acum, dacă voiești, poți face aceasta”. Atunci­ Iisus a întrebat, El Care știa toate: „Unde l-ați pus?” Și au mers cu toții la mormânt. Când au ridicat piatra, Maria I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este a  patra ­zi”.

Evanghelia precizează că Mântuitorul a lăcrimat și cei de faţă spuneau: Iată cât de mult îl iubea. Această negrăită minune după ce l-a strigat: Lazăre, vino afară, și a plecat la casa lui, a stârnit invidia celor care erau împotriva Mântuitorului.

Tradiția Bisericii ne spune că Lazăr a plecat în insula Cipru și a fost episcop în cetatea Citium sau Larnaca. A murit la treizeci și ceva de ani după ce Mântuitorul l-a înviat, a fost îngropat acolo și astăzi se păstrează sicriul său săpat în marmură. Tradiția mai spune că Lazăr a fost vizitat în Cipru de către Fecioara Maria și de ucenicul cel iubit al Domnului, Evanghelistul Ioan, iar Maica Domnului i-a lucrat cu mâinile ei un omofor pe care i l-a dăruit.

Împăratul Leon al VI-lea, la sfârșitul veacului al IX-lea, avea să ducă cinstitele lui moaște în biserica din Constantinopol, zidită în numele sfântului. Se pare că ducerea moaș­telor a avut loc înainte de anul 890.

Cântările Bisericii vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. La Vecernia Duminicii Floriilor ascultăm cuvintele: „Cu șase zile mai înainte de Paști, venind Iisus în Betania, L-au întrebat ucenicii: Doamne, unde vrei să gătim Ție să mănânci Paștile, iar El i-a trimis pe dânșii zicând: mergeți în satul dinaintea voastră și veți afla un om ducând un vas de alabastru de lut cu apă, să mergeți după dânsul și stăpânului casei să îi ziceți: «Învățătorul zice: la tine va să fac Paștile împreună cu ucenicii Mei»”.

Paremiile acestei sărbători vorbesc despre împlinirea cuvintelor profeților din Vechiul Legământ; odată cu momentul Intrării Domnului în Ierusalim din profeția lui Zaharia, reținem: Bucură-te fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei, El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim și arcul de război va fi frânt, El va vesti pacea popoarelor și Împărăția Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile pământului.

Cântările și lecturile acestor zile le datorăm lui Cozma, care a alcătuit Canonul de la Utrenia Floriilor, lui Teofan, care a alcătuit Canonul Sâmbetei lui Lazăr, și Sfântului Andrei Criteanul, care a alcătuit Canonul Pavecerniței dinaintea sărbătoririi Învierii lui Lazăr. Toate acestea arată dragostea și atenția imnografilor față de Mântuitorul Hristos, Care, atunci când intră împreună cu ucenicii pentru ultima dată în Ierusalim, după ce vestise de câteva ori apropiatele Sale pătimiri, batjocura, scuipările, umi­lințele, răstignirea și moartea, avea să plângă cetatea Ierusalimului.

Când S-a apropiat, văzând cetatea, Iisus a plâns pentru ea: O, de ar fi cunoscut astăzi cele ce sunt spre pacea ta, căci veni-vor zile peste tine când dușmanii te vor împresura și strâmtora din toate părțile și te vor face una cu pământul și pe fiii tăi care sunt în tine și nu vor lăsa piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale (cf. Luca 19, 41-44).

Mântuitorul avea să împlinească întru toate voia Părintelui Său, S-a smerit şezând pe mânzul asinei, al celei de sub jug, S-a lăsat răstignit pe lemn ca un miel nevinovat, iar Prorocul Isaia, cu veacuri înainte, spunea: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat”.

În Betania se păstrează și acum casa lui Lazăr, alături de care s-a construit o mănăstire, unde se săvârșesc slujbe și mai ales Sfânta Liturghie în ziua dinaintea Floriilor. De acolo are loc o procesiune (îndată după Sfânta Liturghie) până la mormântul lui Lazăr, participând ierarhi, preoți, diaconi, monahi și monahii, precum și pelerini din multe țări ortodoxe.

La ceas de seară, în ajunul sărbătorii Floriilor în mănăstirea grecească a Patriarhiei Ierusalimului de pe colina Betaniei, se săvârșesc Vecernia și binecuvântarea stâlpărilor, iar apoi, până la poarta Sfântului Ştefan, dincolo de pârâul Cedrilor, are loc una dintre cele mai impresionante procesiuni la care participă ortodocșii din Ierusalim.

Icoana Intrării Domnului în ­Ierusalim, împodobită cu crengi de finic, este purtată în cântări și rugăciuni pe aceeași cale pe care Domnul avea să vină împreună cu ucenicii de la Betania către Ierusalim pentru a împlini ce se cuvenea în vederea răscumpărării noastre. Unde avea să pregătească Paştile?! La cineva care aștepta porunca, la unul dintre ucenicii de taină, care avea să Îi pregătească foișorul de sus, o încăpere împodobită după cuviință, pentru instituirea Euharistiei.

Ne apropiem de zilele aducerilor aminte, de cinstirea Domnului care a ales calea smereniei mergând până la moarte și încă moarte pe cruce.

Un duh al umilinței ar trebui să cuprindă lăuntrul nostru și să recunoaștem că toți suntem vinovați pentru ceea ce nu am împlinit față de Mântuitorul Hristos atunci, altădată și acum…