Ultimul Rebreanu

Aflu că s-a stins Ilderim Rebreanu, nepotul autorului Pădurii spânzuraților.

Trăia în Teleorman, în comuna Bogdana, în casa bunicilor săi materni. Eram, pot spune, prieteni. Se bucura când îl căutam la telefon. Iar când îl vizitam, nu prea des, din păcate, i se umplea chipul de lumină. Ultima oară i-am trecut pragul chiar la începutul acestei luni. Îi spusesem că vin și l-am găsit așteptân­du-mă în șosea.

N-avea pe nimeni. Doar trei câini și câteva pisici. Și-un muzeu amenajat în cea mai largă încăpere a casei, unde încerca să țină în viață memoria Rebrenilor, din care se trăgea. Era ultimul dintre ei. Tatăl său, Tiberiu, era fratele cel mai mic al lui Liviu Rebreanu. 

D-asta și părea că trăiește Ilderim, ca să păstreze vie memoria alor săi. Știam că n-are nici un venit. Vânduse, ca să aibă din ce trăi, o parte din bibliotecă, o colecție de monede și una de timbre. Simt nevoia să spun, cu rugămintea de a fi iertat pentru asta, că-i povestisem, cu câteva zile înaintea acestei vizite, lui Adrian Gâdea, președintele Consiliului Județean, despre Ilderim Rebreanu și despre cum trăia el la Bogdana. Aproape că nu i-a venit să creadă că există un Rebreanu în Teleorman. Și că are și un mic muzeu în casa în care locuiește. Și că nu-l plătește nimeni pentru lucrul acesta. Mi-a promis c-o să caute o formă legală de a-l sprijini financiar. Pesemne că s-ar fi ținut de cuvânt. Dar uite că timpul n-a mai avut răbdare.

Mai bine de jumătate din ceasul cât am stat împreună, Ilderim mi-a vorbit despre moarte. Râzând! Zicea că-l sunase cineva ca să-l întrebe dacă e adevărat c-a murit, căci tocmai se răspândise un astfel de zvon pe internet. N-am făcut-o și nici n-o s-o fac prea curând!, l-a asigurat el pe necunoscutul care-l sunase.

Era amiaza zilei de 2 noiembrie. Cinci zile mai târziu, avea să se facă seară, seară de tot pentru Ilderim. Casa din centrul satului, un fost conac boieresc după înfățișare, a rămas singură. Încotro or fi apucat-o câinii și pisicile? Nucii din curte au rămas singuri și ei. Dar muzeul? Ce se va întâmpla oare cu el?

Înainte de a ne despărți, fără să știu că ne despărțim pentru totdeauna, Ilderim a scos dintr-o cămară un săculeț cu nuci, insistând să-l primesc. Cum să pleci fără nimic de la mine? L-am primit. După care ne-am făcut o poză în pragul casei. În pragul veșniciei lui, de fapt. Ultima poză cu el, ultimul dintre Rebreni.

A trăit aproape toată viața singur. Dar n-a trăit niciodată degeaba!