Un altfel de izvor de apă vie

▲ Provocarea noastră, a creştinilor care folosim internetul, este să transmitem în reţea mesaje ziditoare, faptul că ne putem îndrepta gândurile spre atâţia oameni care aşteaptă un răspuns la chemarea credinţei ▲

Apa este elementul obligatoriu pentru apariţia şi menţinerea vieţii, iar femeia samarineancă, mergând după apă, a găsit izvorul apei vieţii. Apa este, astfel, un mijloc de comunicare a vieţii. Pentru importanţa sa naturală, apa a primit şi sensuri duhovniceşti, iar prin rugăciune aceasta devine agheazmă - apa vieţii.

„Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!“ - au fost cuvintele, transmise pe 24 mai 1844 de către Samuel Morse de la Curtea Supremă a SUA la Capitoliu, asistentului său Alfred Vail, prin ceea ce va fi cunoscută ca prima linie de telegraf. Cel mai interesant lucru este că Morse nu era de profesie fizician, ci pictor, electricitatea fiind un hobby de-al său. Dumnezeu, după cum spune Sf. Ap. Pavel, „Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari“ (I Corinteni 1, 27). Morse a fost fiul unui pastor calvinist, puritan, din Massachusetts, fiind educat în spiritul creştinismului, fapt pentru care a şi citat din Biblie atunci când a pus bazele telegrafului, mod de comunicare şi de împărtăşire a gândurilor.

Cunoaştem din istorie mai multe metode de a transmite această „apă a vieţii“, cuvântul lui Dumnezeu, către toţi oamenii. În timpul nostru, spre deosebire de cel al lui Morse, internetul este unul dintre mijloacele prin care putem împărtăşi celorlalţi ceea ce ne menţine pe noi în viaţă, în viaţa spirituală. Provocarea noastră, a creştinilor care folosim internetul, este să transmitem în reţea mesaje ziditoare, faptul că ne putem îndrepta gândurile spre atâţia oameni care aşteaptă un răspuns la chemarea credinţei. Internetul este o unealtă care ne poate aduce împreună, în sânul Bisericii. Chiar dacă internetul, ca orice alt element din viaţa omului, poate fi folosit şi în scopuri negative, este bine să nu cădem în capcana osândirii lui, ci să apelăm la conştiinţa şi capacitatea fiecăruia de a distinge binele de rău.

Oamenii au tins întotdeauna să comunice şi la distanţă, deoarece nu se pot afla împreună atunci când şi-ar dori. Invenţiile care au ajutat omul să comunice la distanţă sunt şi bune, căci comunicarea se realizează, totuşi, dar şi mai puţin bune, căci se poate ajunge la o limitare a comunicării doar la distanţă, fără a mai simţi nevoia apropierii fizice. Posibilitatea de a-l auzi şi chiar de a-l vedea pe cel cu care vorbeşti te face să crezi că epuizezi comunicarea, fără să-ţi aduci aminte de „fiorul“ şi „teama“ de persoana care se află lângă tine, „în carne şi oase“. Prin internet nu se poate împărtăşi nimic material (o strângere de mână, o îmbrăţişare), care a contat şi va conta întotdeauna pentru omul „material“.

Cu toate acestea, comunicarea, directă sau indirectă, prin internet, este o mare şansă de a pune început unor noi prietenii, iubiri, comunităţi de credincioşi, dacă acesta este fructificat cu înţelepciune, sincer şi fără ascunzişuri. S-a obişnuit ca vorbirea pe internet să te facă să fii altfel (de fapt, aşa cum ţi-ar plăcea să fii!), să te facă să alegi porecle, să te dai drept altcineva, să spui ceea ce-ţi vine pe limbă. În acest sens, pentru creştini, internetul este o capcană. Cel care nu este total sincer cu sine şi cu ceilalţi se va comporta cu sinceritate (dar una crudă) pe internet. Acolo el va acuza, va blama, va bate şi va distruge, considerându-se, în continuare, creştin. A spune că internetul nu-ţi permite să comunici sincer înseamnă a-ţi ascunde, de fapt, intenţiile de prefăcătorie, pe care internetul le maschează. Virtualul te de-personalizează în sensul că îţi fură personalitatea reală, mutând-o „în reţea“. Astfel, ajungi ca în lumea reală să fii fals, iar în internet să te re-găseşti.

Nimic din toate acestea nu ar fi de mirare, dacă nu ar fi vorba de creştini. Aici este problema pentru noi! Creştinul devine, în domeniul virtualului, altcineva, cu care nu se mândreşte, dar, deoarece este vorba de „un joc“, nici nu se ruşinează de faptele din acea lume. Nu ştiu câţi dintre cei care au „bătut, omorât, distrus vieţi“ pe internet sau în jocuri au conştientizat că au păcătuit şi au mărturisit la preot păcatul, care, în cazul nostru, este ceva mai mult decât gândul/imaginaţia. Vedem virtualul ca pe o extindere a imaginaţiei noastre, ca pe o lectură plăcută şi de aceea nu-l condamnăm.

De aceea, discernământul nostru trebuie să apară nu numai în cadrul acţiunilor fizice, ci şi a celor virtuale. Mersul pe muchia cuţitului este periculos chiar şi în domeniul virtualului. Internetul nu poate deveni izvor de apă vie atunci când cei care sunt în faţa calculatoarelor nu sunt cinstiţi până la capăt.