Un an de război

La 24 februarie se îm­pli­nește un an de când glasul armelor nu a încetat să se audă la est de România, secerând viețile a mii de oameni, distrugând orașe ori sate, biserici, așezăminte spitalicești și culturale. Din bătrâni se tot spune că luna lui februarie este un timp înfrico­șător, care de-a lungul vremii a adus umanității mari nenorociri, consemnate în bătrâne cronici. Poate că de aceea a și fost denumi­tă această lună așa, dacă ne gândim că în vechile religii păgâne se credea că numele i-ar deriva de la Februs, zeul împărăției subpământene din mitologia etruscilor, corespondent zeului Pluton din mitologia greco-romană. În februarie, anul trecut, a început războiul fratricid, în urma invaziei Rusiei asupra Ucrainei, ce a semănat atâta moarte și suferință; tot în februarie, anul acesta, am asistat la devastatorul cutremur din Turcia și Siria, care a lăsat în urmă distrugeri uriașe și zeci de mii de morți. Dacă un cataclism natural nu poate fi prevăzut, pentru salvarea atâtor oameni striviți sub dărâmături, războiul, cu toate viețile luate și imensele pagube materiale produse, este rezultatul deciziilor ome­nești. Din acest motiv drama războiului apare și mai mare, și mai de neînțeles, câtă vreme hotărârea de a pierde atâtea vieți a stat și stă în voința omului. Iată aspecte ce ne preocupă, căci, trebuie s-o recu­noaștem, nu ne este comod să ne aflăm contemporani cu asemenea evenimente dramatice, care pot schimba istoria omenirii.

Nu ne vine ușor să ne imaginăm ce înseamnă să trăiești cu spaima unei morți iminente, pândind din toate părțile, refugiindu-te în stații de metrou, în buncăre, fără să știi dacă la întoarcere îți vei mai găsi casa ori blocul neatinse de vreo rachetă. Cine și-ar fi închipuit că, în secolul al XXI-lea, va veni o zi când, pe străzile unor mari centre urbane din Europa, locuitorii vor fugi care încotro printre împușcă­turi înăbu­șite sau în zgomotul terifiant al bombardamentelor? Deși după 1990 am asistat adeseori la astfel de clipe cumplite - atacarea Serbiei sau numeroasele conflicte armate din Irak, Siria, Afganistan, Kuwait, Bosnia -, totuși rămâne de necrezut că încă se întâmplă ase­menea atrocități. Par momente desprinse din filme, cu toate acestea, ele ne sunt, din păcate, contemporane, tulburând toată Europa, dar și lumea întreagă, îndeosebi fiindcă le cad victime tineri „care nu se cunosc și nu se urăsc, dar se ucid, prin decizii ale unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid”. Tragismul spo­reș­te și din pricina multiplelor sufe­rin­țe colaterale: evacuări, familii despărțite, mame tânguindu-și feciorii pieriți în lupte, soții văduve cu prunci în brațe, căutând cu disperare ajutor; copii orfani jelin­du-și soarta crudă. Astfel de imagini emoționante au devenit obiș­nuite în zilele ulterioare declan­șării războiului în Ucraina, stârnind un val uriaș de compasiune și solidaritate din partea românilor.

Recent, s-a publicat „Raportul- sin­­teză al activității Bisericii Ortodoxe Române în 2022”, de unde aflăm că eparhiile Patriarhiei Române au alocat aproape 9 milioane de euro pentru sprijinul valului de refugiați ucraineni care au luat drumul pribegiei, fugind din calea războiului. Suma impresionează, dacă ne gândim la criza economică prelungită traversată de țara noastră, dar acest ajutor este oferit cu dragoste fraternă celor ce trec prin astfel de momente înfricoșătoare. Filantropia Bisericii noastre drept­măritoare reprezintă o constantă de-a lungul timpului. Activitatea filantropică, privită acum, în preajma începerii Postului Mare, capătă valoare de poruncă dumnezeiască, fiindcă Biserica, prin cuvintele Mântuitorului Hristos rostite în Evanghelia Duminicii a treia din Triod, ne cheamă să susținem rugăciunea și pocăința cu fapte de milostenie: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit” (Matei 25, 35). În contextul actual, „străinii” pot fi și oamenii alungați de bombardamentele ucigătoare din țara vecină, de violențele inimaginabile ale conflagrației, de foame ori de frig. Cuvintele Mântuitorului se referă și la mulțimea de oameni rămasă fără agoniseala de-o viață în urma înfricoșătoarelor cutremure din Asia Mică.

În această mântuitoare lucrare de întrajutorare îi avem susțină­tori pe numeroșii sfinți care, în viața lor pământească, au cunoscut și au trăit dramele războiului sau ale unor cataclisme naturale. Între ei, Sfântul Paisie de la Neamț: în perioada „românească” a existenței sale, a trebuit să facă față unor provocări deosebite pricinuite de războaie. Se întâmpla prin 1763, pe când Cuviosul plecase din Muntele Athos, așezân­du-se cu un număr însemnat de uce­nici în Mănăstirea Dragomirna, din ținutul binecuvântatei Moldove. Reușise să închege o frumoasă viață de obște. În 1768 așezarea și pacea Cuviosului Paisie și ale obștii sale le-a tulburat începerea unui nou conflict militar între imperiile țarist și otoman, numit ulterior al V-lea război ruso-turc. Întinse în perioada 1768-1774, luptele au atras după ele multă suferință, căci au pustiit totul în jur, incendiind sate și târguri, ce­tăți și biserici. Spre a se salva, mulțime de popor a luat calea pribegiei, părăsindu-și obcinile și căutând scăpare în codri ori în așezămintele călu­gărești mai retrase, care, prin zidurile împrejmuitoare, ofereau siguranță în eventualitatea unei invazii. Cum Dragomirna, la acea vreme, era deja fortificată prin strădania voievodului martir Miron Barnovschi, dar și înconjurată de o pădure deasă, numeroși cre­din­cioși s-au adăpostit între zidurile chinoviei sau chiar au viețuit prin preajma ei.

Starețul Paisie, nemaiconfruntându-se cu așa ceva, nu a intrat în panică, nici nu a respins pe vreu­nul din cei care cereau adăpost sau hrană de la mănăstire, chiar dacă, odată cu ajunarea de dinaintea Nașterii Domnului, debutase și o iarnă grea. Ca să asigure spațiu suficient refugiaților, îmbunătăți­tul cârmuitor al Dragomirnei a dispus ca toți monahii din mănăstire să se mute câte patru, ba chiar câte cinci într-o chilie, în așa fel încât în jumătate din încăperi să fie găzduiți cei fugiți din calea războiului. Trapeza mare și încălzită a mănăstirii a pus-o la dispoziția nefericiților pribegi, îndeosebi femeilor însărcinate sau cu prunci de mână. Din îndemnul starețului, monahii au slujit celor din nevoi aflați în chinovie sau în proximitatea ei, iar chelarul, pitarul și bucătarul au oferit hrană tuturor refugiaților.

După șapte ani de înfruntări armate, turcii și rușii au făcut pace, iar învrăjbirea s-a sfârșit. „Veneticii” s-au întors la casele lor, iar chinovia Dragomirnei s-a reașezat întru a sa rânduială; însă nu pentru mult timp, căci, în anul următor, conducerea imperiului habs­burgic a cerut de la turci o parte din Moldova, drept „răsplată” pentru ajutorul dat otomanilor în lupta cu rușii. Pământul țării era și pe atunci tranzacționat ca la un „iarmaroc” al istoriei și al interese­lor străine.