Un centenar euharistic

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de când a văzut lumina mântuirii cel care avea să devină părintele Ioan Iovan. Avea s-o vadă el, aveau să o vadă și alții, prin el, prin slujirea lui. Lupă care mărește realitățile cerești - așa poate fi descris orice mare duhovnic. Iar prin ei - prin transparența lor ascetică, prin fuiorul rugăciunii neîntrerupte și prin dăruirea totală în fața semenilor -, acești bărbați ai duhului ne-au întărit și ne-au motivat ascensiunea la Rai.

Viața lui e bine cunoscută, nu o mai reiau în totalitate. Importantă pentru mine este rezistența neo­bișnuită, de sorginte martirică, prin care părintele Ioan a străbătut temnițele iadului comunist. Arestat încă de tânăr, omul a trecut prin închisorile heghemonului roșu neabătut, nesmintit, nesmintindu-i pe alții. Martorii din celulă spun că este singurul om care a ieșit din pușcărie exact așa cum a intrat: nemodificat lăuntric, fără cusur în comportament, fără a abjura o secundă de la idealul hristic și, mai mult, slujind aproape zilnic Sfânta Liturghie. Cum este posibil așa ceva, în con­dițiile draconice impuse de torțio­narii antihristici? Cu inte­ligență, inventivitate și, mai ales, cu o neostoită râvnă euharistică! Un amărât de sirop cu puțin alcool, un dumicat de pâine și o gamelă bine curățată - iată deja un altar secret, echipat cu de toate. Iar antimisul era cusut pe spatele zeghei, mucenicii fiind astfel purtați în spate, prin iadul temniței care îi ura de moarte. Este absolut incredibil pentru noi, cei de azi, care avem toate condițiile liturgice (și ceva în plus: inovații tehnologice și acces la un bogat instrumentar cultic) să ne imaginăm cum s-a putut face așa ceva. Dar vă spun cu mâna pe inimă: poate nici o altă Liturghie nu va fi fost mai plăcută Sfintei Treimi decât cea șoptită în adâncul bortei durerii, printre gemete și răni purulente. O Liturghie cu adevărat pascală, concret pascală, căci Hristos era coborât cu Trupul în infern, apoi era cuminecat celorlalți. Nu există simbolistică mai dramatică decât aceasta, nu există revanșă mai totală a sfințeniei pusă în fața răului absolut!

După eliberarea sa, părintele Ioan a făcut tot ceea ce a știut: a mângâiat, a întărit, a ridicat suflete din negura deznădejdii. Iar după eliberarea totală a Bisericii, a demarat lucrarea finală a vieții lui pământești, alături de maica Cristina: ridicarea unei mănăstiri la Recea, în inima Ardealului. Ce nu a putut fi Vladi­mirești în anii ‘50 ai secolului trecut va fi să fie Recea crescută sub ochii noștri uimiți, locuitori ai mileniului trei. Adică topos ceresc, liman duhovnicesc și împlinire a unei vieți în Hristos. Acolo își doarme somnul de veci, în nădejdea învierii, părintele Ioan Iovan.