Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Un centurion păgân, model pentru întreaga creștinătate

Un centurion păgân, model pentru întreaga creștinătate

Galerie foto (1) Repere și idei

Mântuitorul călătorea spre Capernaum, cetatea aflată aproape de lacul Ghenizaretului (Marea Galileei), loc predilect de întâlnire pentru Domnul şi ucenicii Lui, amvon al învăţăturilor Sale. Pe când Se apropia de intrarea în Cetatea Capernaum, au venit la El fruntaşii comunităţii spunându-I: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga“ (Luca 7, 5).

Cine era personajul pentru care mai-marii Capernaumului interveneau la Mântuitorul, rugându-L să asculte cererea pe care avea să i-o adreseze? Era un ofiţer roman, dintre numeroşii slujitori ai armatei de ocupaţie care staționa în Ţara Sfântă încă din anul 63 î.Hr.; un om pe care iudeii, în condiții normale, nu aveau cum să-l iubească, întrucât erau împotriva stăpânirii romane și doreau eliberarea țării lor.

Centurionul avea în subordine 100 de soldaţi, iar unul dintre ei, fără să-i ştim numele şi vârsta, era foarte bolnav şi zăcea în pat, cumplit chinuindu-se, după cum precizează Evanghelia. Ofiţerul roman a arătat faţă de slujitorul lui o grijă nesperată, rugându-L pe Mântuitorul să-l vindece. Mai mult decât atât, atunci când Mântuitorul şi-a arătat disponibilitatea de a merge în casa ofiţerului, a rostit cuvinte de o rară smerenie: „Doamne, nu Te osteni, nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Luca 7, 6-7). 

Foarte rar întâlnim astfel de oameni, care, atunci când li se face o propunere, cum a primit-o ofiţerul roman, să o refuze; alţii chiar s-ar mândri şi ar vorbi mult despre vizita unei personalităţi istorice. Ofiţerul roman s-a smerit şi a mărturisit că nu este vrednic ca Domnul să intre sub acoperământul casei lui. Mântuitorul a făcut minunea de la distanţă. Evanghelia ne spune că, îndată după ce s-au despărţit de Mântuitorul Iisus Hristos, cei care erau împreună cu ofiţerul roman au găsit acasă slujitorul vindecat.

Cei care cunosc Sfintele Scripturi şi recitesc pentru folosul lor şi al altora din paginile acestora au reținut, cu siguranţă, câteva persoane pe care Mântuitorul le-a privit cu drag, le-a lăudat. Una dintre ele a fost centurionul roman despre care Mântuitorul a spus cuvinte nemaiauzite: „Adevărat vă spun, nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare“ (Matei 8, 10).

Asemenea smerenie adâncă şi credinţă puternică precum avea ofiţerul roman păgân n-au fost întâlnite nici în rândul poporului ales, fapt care L-a făcut pe Mântuitorul să-l laude cu toată inima.

Prin aceasta ni se arată că Mântuitorul nu a venit doar pentru cei din sânul poporului ales. Evanghelia şi mesajul mântuitor se adresau tuturor, atât celor care făceau parte din poporul iudeu, cât şi celor care aveau să creadă în El dintre nea­muri, dintre păgânii pe care cei de atunci şi de acum îi ignoră şi nu-i acceptă să vină în staulul oilor cuvântătoare, care ar putea sta de-a dreapta Mântuitorului la Judecata din urmă (universală). 

Cuvintele Evangheliei provoacă o anumită schimbare, măcar la un moment dat, dar îndată ce părăsim biserica sau după scurt timp uităm să le urmăm. 

Smerenia este o virtute rară, care înnobilează sufletul unei persoane. Centurionul roman ar fi putut privi cu aroganţă către slujitorul lui, însă i-a arătat o mare, nespusă grijă. Mulţi dintre noi rămân indiferenţi la suferinţa şi boala altora, fiind adeseori insensibili la încercările fraţilor noştri. Deşi avea o poziție privilegiată şi l-ar fi putut trata cu indiferență pe slujitorul său, s-a îngrijit pentru vindecarea lui, iar ultima speranţă şi-a îndreptat-o către Mântuitorul Hristos, despre care auzise că săvârşeşte minuni şi că oamenii se bucurau de binecuvântarea pe care o primeau de la El. Păgân fiind, s-a smerit, dar a recunoscut puterea și dumnezeirea Sa. Credinţa autentică şi smerenia pe care le întâlnim foarte rar în lumea noastră, dar şi în alte timpuri, de a nu se considera cineva vrednic ca Hristos să intre în casa lui, ne arată că întotdeauna Dumnezeu a avut oameni aleşi şi că Evanghelia avea să-i întărească pe mulţi, mai ales pe Apostolii care, ducând Vestea cea bună până la marginile lumii, au vorbit tuturor despre credinţa şi smerenia ofiţerului roman întâlnit de Mântuitorul la Capernaum.

Din istorisirea Evangheliei s-au inspirat Părinţii Bisericii care în alcătuirea rânduielilor de slujbă şi a unor rugăciuni au aşezat cuvintele pilduitoare din mărturisirea ofiţerului roman: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu”. A devenit mărturisirea pe care cei care se pregătesc să se cuminece cu Sfânta Euharistie o rostesc întotdeauna, recunoscând că nimeni de pe pământ nu este vrednic să se apropie, să vină şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. 

Evanghelia vindecării slugii su­tașului din Capernaum ne vor­bește despre marea poruncă a iubirii pe care Mântuitorul a recomandat-o ucenicilor și tuturor celor care L-au ascultat: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). Iar măsura adevărată a acestor cuvinte a fost atunci când S-a plecat și a spălat picioarele celor 12 și le-a șters cu ștergarul. Mai mult decât atât, prin moartea pe Cruce, Domnul a arătat lumii întregi că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Evanghelistul Ioan, în capitolul 13, versetul 35, ne spune: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Cei de demult, din Antichitatea creștină, vorbind despre ucenicii Mântuitorului, spuneau: „Iată cât de mult se iubesc aceștia!” O asemenea iubire era ceva neobișnuit. Istoria a cunoscut felurite tensiuni, uneltiri, trădări, moarte și foarte mult sânge. De aceea, când au întâlnit iubire, toți erau mirați, vorbind cu respect și admirație față de ei. Nu știu dacă aceleași cuvinte s-ar putea spune în vremea noastră. Dacă înălțimea virtuților nu este cea potrivită, va trebui să lucrăm pentru ca aceste cuvinte ale Domnului să rodească și în noi. Sfântul Evanghelist Ioan, în Epistola întâi sobornicească, la capitolul 3, versetul 16, ne vorbește despre nemaiîntâlnita, nemărginita, nepământeana stare pe care Mântuitorul a lăsat-o ucenicilor Lui: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”.

Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii este un îndemn stăruitor la a privi alături, noi, care suntem obișnuiți să privim doar în mod egoist, egocentrist. Privirea alături, la cei prea mici, care, aparent, nu reprezintă nimic pentru viața noastră, este, de fapt, calea prin care ne întâlnim cu Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni. 

Evanghelia ne împrospătează cuvintele Mântuitorului spuse ucenicilor: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8; 11, 12). Dacă astăzi ar spune cineva că mulți de la răsărit și de la apus vor sta la masa Împărăției cerurilor, iar unii dintre creștini ar fi izgoniți afară, ar fi greu de înţeles. Mântuitorul Hristos îi caută și-i răsplătește pe cei buni, iar Împărăția Lui despre care a vorbit în timpul activității publice nu se adresează doar unui neam, fie și cel ales, ci are ca fundament caracterul universal al învățăturii Sale. El a venit pentru fiecare în parte, iar trimiterea ucenicilor până la marginea lumii îi viza pe toți, nu doar pe cei din Iudeea, Samaria sau Galileea. 
Ofițerul roman şi-a îndreptat ochii spre Dumnezeu. S-a ferit de zgomotul lumii, s-a socotit nevrednic, dar a arătat prin fapte că Îl iubea pe Dumnezeu. Deși nu era din neamul ales, a înțeles că Dumnezeu locuiește în fiecare, cum Mântuitorul Hristos avea să spună că toți bolnavii, prigoniții, întemnițați sunt de fapt frații prea mici în care El Se ascunde până la sfârșitul veacurilor. 

Dumnezeu alege şi dintre oamenii pe care îi desconsiderăm prin atitudinea noastră de a ne socoti singurii drepţi şi cunoscători ai adevărului mântuitor. Trebuie să privim la felul cum S-a comportat Mântuitorul cu păgânii, cu sutaşul din Evanghelie, cu femeia cananeancă şi cu cea samarineancă, cu care, potrivit Legii iudaice, nu ar fi avut voie să vorbească. 

Dacă El, Fiul lui Dumnezeu, S-a oprit către aceştia, desconsideraţi la prima vedere, noi nu am putea, oare, să încercăm să le spunem cuvintele vieţii veşnice fără a renunţa la dreapta noastră învăţătură de credinţă? Desconsiderarea altora nu este, oare, semnul depărtării de Dumnezeu? 

Să cerem cu multă nădejde credinţa pe care a avut-o ofiţerul roman de la Capernaum. Datorită smereniei, credinţei şi gândului la cei aflaţi în suferinţă, a devenit bineplăcut lui Dumnezeu. Avem nevoie astăzi, mai mult ca altădată, de credinţă, smerenie, inimă bună şi atenţie tradusă în fapte, fără de care nimeni nu poate să se învrednicească de dragostea lui Dumnezeu. 

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 4-a dupa Rusalii  -   Vindecarea slugii sutasului