Un cireș proaspăt înflorit

De fiecare dată când trec dintr-un an în altul mă întreb în ce ar trebui să-mi îmbrac sufletul, ca să pot simți această trecere ca pe o sărbătoare. Ce simplu era când încă mai existau ninsori pe lume. Luam o ninsoare și-mi îmbrăcam sufletul în ea. Era veș­mântul ce i se potrivea cel mai bine. Niciodată n-a fost sufletul meu mai frumos ca atunci. Alb tot, ca lumina unui cireș proaspăt înflorit! Pășea din anul cel vechi în cel nou, chiuind de drag. Cum tocmai se deschideau cerurile în noaptea dintre ani, ajungeau chiuiturile lui până în apropierea lui Dumnezeu.

Eram pe atunci amândoi copii, adică și eu, și sufletul meu. A rămas copil numai el. D-asta și trebuie să-l îmbrac, la trecerea dintre ani, în ceva care să-l bucure. Au fost ierni în care l-am înveș­mân­tat pur și simplu în ger. Și gerul i-a ținut de cald. Apoi l-am îmbrăcat în câte o dragoste nouă. Aproape la fel de nouă ca anul spre care ne grăbeam să pășim amândoi. După aceea, în scurte întoarceri acasă, unde știa că-l așteaptă sufletul mamei, pe care-l găseam troienit de dor în fața portiței de la intrarea în curte. Erau pline și curtea și casa de dorul ei. Abia puteam să ne strecurăm înăuntru. Apoi i-am croit o haină din amintiri neastâmpăratului meu suflet. Nițel mai târziu, una din speranțe. Dar cu timpul au început să-i rămână speranțele mici. 

Am descoperit mai apoi că-i venea de minune singurătatea. Încă n-am aflat cum poți să faci din singurătate sărbătoare. Așa că, la ultima trecere, cea de zilele trecute, ne-am înfofolit amândoi în gânduri. Fel de fel de gânduri, despre timp, despre lume, despre ce se întâmplă cu oamenii, despre dragostea care le-ar putea salva sufletele, despre moarte și viață, despre lacrimile din ochii lui Dumnezeu. Și, intrând în noul an, m-am pomenit spunându-mi în gând ca nu cumva sufletul meu să mă audă și cu mintea lui de copil să nu înțeleagă ce vreau să spun, dacă anul cel nou e mai vechi decât cel rămas de câteva zile în urmă? De unde putem să știm noi că n-a venit gata vechi pe lume?