Un contract social și duhovnicesc vechi de 2.000 de ani

Ca un gigantic fierăstrău, șuvoaiele au săpat brazde adânci de durere pe zidurile caselor, în curți și gospodării, prin cotețe și saivane. Au fost răpite și duse cine mai știe pe unde avutul a mii de oameni, animale, agoniseala - pâinea cea de toate zilele. Și încă mai tragic: au fost secerate vieți omenești, în general persoane bătrâne și slăbite care nu au putut fugi din calea puhoaielor. Autoritățile se zbat să găsească soluții de ameliorare a vieții zilnice a sinistraților reduși la tăcere și sărăcie, la disperare și neputință. Oricum, așezările unde a lovit cel mai tare urgia (județele Galați și Vaslui) sunt printre cele mai bătute de soartă regiuni ale României: sărăcie cronică, educație precară, instabilitate socială, emigrație masivă, familii dezbinate etc. Și acum s-a adăugat nenorocirea dezastrului natural, care a retezat orice speranță, pentru multă vreme.

Autoritățile se trezesc, de fiecare dată din letargia birocratică și administrativă, doar la țipetele de durere ale oamenilor, ajunși cu cuțitul la os sau, concret, cu apa la gât. În loc să găsească soluții provizorii periodice, mai bine ar elabora un plan eficient de apărare contra inundațiilor și l-ar pune în aplicare de urgență. În paralel, bineînțeles, cu refuzul de a elibera autorizații de construcție te miri pe unde. Dar cum noi nu facem iarna sanie și vara car că vine și ne trage de urechi Curtea de Conturi sau opoziția că tocăm banii contribuabililor pe proiecte „care pot să mai aștepte”, aceste măsuri se lasă greu puse în practică.

Doar Biserica este, cu realismul ei - dar și cu „contractul” ei social-duhovnicesc încheiat acum 2.000 de ani -, printre oameni, zi de zi, la bine și la rău. Forfota preoților printre sinistrați, vo­lun­tarii aduși de clerici, ajutoarele substan­țiale atrase prin sponsori și binefăcători, dar și vorba bună, de mângâiere, ajută enorm. La­olaltă cu rugăciunea și empatia sufletească, ajutoarele sunt un balsam pentru cei năpăstuiți. Și ca să apelăm și la lucruri concrete, spunem că Arhiepiscopia Dunării de Jos s-a mobilizat și a trimis în zonele lovite de inundații, prin Protopopiatul Covurlui, sume mari de bani, tone de apă îmbuteliată, pantofi și îmbrăcăminte pentru copii. Episcopia Hușilor l-a avut ca emisar al sufletului printre sinistrați chiar pe PS Părinte Ignatie, alături de care preoții s-au coalizat contra durerii și anxietății, aducând în zonă parchet și gresie, frigidere și pături, mașini de spălat și alimente. Și bani, desigur.

Desigur, în zilele care vor urma, tipurile de ajutoare se vor intensifica și lărgi ca acoperire a unor nevoi punctuale. Dar ceea ce este de reținut, ca și în cazul pandemiei COVID-19: resortul umanitar uriaș pus în lucrare de Biserica Ortodoxă Română rapid, fără condiționări, fără liste de așteptare, fără promisiuni electoralo-cerești. Iar la întrebarea recurentă formulată de nevroticii de serviciu ai ateismului militant „Ce face Biserica cu banii?”, răspunsul strigă la ei dintre nămolurile din Cuca, din Pechea, Slobozia Conachi, Corod, Zorleni, Pungești, Viișoara, Murgeni. Biserica face exact ceea ce trebuie să facă: să ajute, să mângâie, să se roage. Măcar în situații tragice, Biserica și oamenii ei au un „protocol” vechi de două milenii, de la care nu se abat. Față de politicienii care dau năvală „să vadă cu ochii lor dezastrul” și cam atât, față de influencerii care ne toacă în creieri „cum ar fi făcut ei dacă”, față de presa care găsește numai nod în papură, doar Biserica nu vorbește aiurea și în tot acest timp lucrează. Tăcut, subteran, eficient, îndârjit, discret - ca la Învierea din morți.