Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un cuvânt care mângâie inimile

Un cuvânt care mângâie inimile

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 12 Noi, 2013
Citim în Pateric: „Câţiva fraţi au avut un necaz în locul unde locuiau şi când să-l părăsească s-au dus să-l vadă pe avva Ammonas. Bătrânul se afla în corabie şi, zărindu-i pe malul fluviului, a zis corăbierilor: «Duceţi-mă pe uscat»! Apoi i-a strigat pe fraţi: «Eu sunt Ammonas, cel la care vreţi să mergeţi». Şi mângâindu-le inimile, i-a pus să se întoarcă de unde veniseră, căci treaba nu punea în primejdie sufletul, ci era un simplu necaz omenesc.“ (Ammonas 5)
 
Avva Ammonas a fost un monah de o rară bunătate şi delicateţe. O formă de bunătate activă, care se manifestă şi aici. Bătrânul nu este doar disponibil, deschis către ceilalţi, ci, mai mult, iniţiază el contactul cu cei care au nevoie de el. Aşa se întâmplă şi în cazul descris în apoftegma de mai sus. Deşi era pe corabie, pregătit de plecare, iese în întâmpinarea celor care îl căutau: nişte fraţi tentaţi să îşi schimbe locul în care se nevoiau. 
 
Între asceţii Patericului se întâlneşte şi categoria aparte a monahilor rătăcitori, girovagi. Călugări care nu se ataşau de vreun loc şi care îşi trăiau viaţa pe de-a-ntregul în mâinile lui Dumnezeu. Forma aceasta de nevoinţă nu era foarte răspândită şi nici încurajată. Statornicia era una dintre calităţile monahilor. De altfel, avva Antonie, părintele duhovnicesc al lui Ammonas, când a fost întrebat ce trebuie făcut pentru a plăcea lui Dumnezeu, între altele a zis: „În orice loc te aşezi, nu-l părăsi degrabă“ (Antonie 3). E deci de aşteptat ca bătrânul Ammonas, aşezat într-o astfel de tradiţie ascetică, să nu aprecieze pribegia. Dar cuvântul pe care îl dă celor care vin la el nu este întemeiat pe o regulă sau pe o normă abstractă. Sfatul bătrânului este născut din discernământ. Iar discernământul părinţilor nu este atât o facultate intelectuală, cât o harismă duhovnicească. O formă de vedere ce surprinde esenţialul, din perspectiva lui Dumnezeu şi a veşniciei. 
 
Discernământul duhovnicesc nu este o judecată raţională, ci un dar profetic. În felul acesta bătrânul a văzut că necazul care-i frământa era o simplă problemă omenească, ce nu le punea sufletul în pericol. Altfel spus, plecarea este justificată abia în clipa când a mai şedea înseamnă a-ţi periclita sufletul. Sau când progresul duhovnicesc nu mai este posibil. În rest, părinţii îndeamnă cu asiduitate la răbdare. 
 
Felul în care intervine avva Ammonas în vieţile acelor fraţi merită privit mai îndeaproape. Chiar dacă nu avem detalii, suntem lăsaţi să intuim dragostea cu care o face. Nu bruscându-i în vreun fel oarecare, nu aplicând norme şi justificându-se cu citate, ci simplu: „mângâindu-le inimile“.
 
Cuvântul bătrânului care le-a venit în întâmpinare, asemenea unui balsam pe rană, este primit fără opoziţie, ca o eliberare din chinul sfâşietor al indeciziei şi al dorinţei de a părăsi locul de nevoinţă. E primit în felul acesta pentru că se naşte din rugăciune, curăţie şi dragoste, fără să aibă nimic artificial, şi pentru că întâlneşte inimi deschise. 
 
Acesta este modul în care acţionează, vindecător, cuvântul marilor bătrâni duhovniceşti. Un cuvânt care se face vehicul al harului dumnezeiesc, de care ei înşişi sunt învăluiţi.