Un edil al Iaşului, călugăr la Mănăstirea Neamţ

În Mănăstirea Neamţ se vorbea, încă în urmă cu 20 de ani, de un călugăr celebru care se numea Petru Pogonat. Venise târziu la mănăstire, după ce îi încheiase o carieră strălucită de avocat şi om politic. Ce l-a îndemnat să intre în ceata călugărilor nu ştim. Va fi fost dorul acela nestăvilit după moştenirea vieţii veşnice. Puţine informaţii au ajuns până la noi, cele mai multe dintre ele printr-o tradiţie, (ce riscă să se piardă şi ea) de la bătrânii călugări de altă dată ai mănăstirii. La 2 ianuarie s-au împlinit 50 de ani de când acest călugăr cărturar s-a dus pe neaşteptate din această lume († 2 ianuarie 1957). Dosarul lui, bogat în informaţii, acte, diplome şi tot felul de aprecieri a dispărut odată cu moartea lui rapidă şi neclară încă. Un lucru este cert: Petru Pogonat nu era pe placul autorităţilor. Cu pregătirea şi viaţa lui de până atunci nu putea fi de-acord cu nedreptăţile vremii aceleea. Se vorbeşte despre prietenia lui cu Sadoveanu care, în fiecare vară, era prezent în spaţiul mănăstirii Neamţ.

Nişte oaspeţi mari care au vizitat în anii ’50 mănăstirea, au fost ghidaţi de părintele Petru Pogonat. Le-a prezentat istoria cu multe amănunte, i-a dus la gropniţă, printre cranii şi „oase goale” ca să le amintească că sunt şi ei muritori. Degeaba. N-au înţeles nimic din expunerea făcută şi l-au întrebat pe părintele Petru Pogonat: „Spune-ne şi nouă o minune văzută de dumneata”. Bătrânul s-a gândit şi le-a răspuns: „Ce minune mai mare vreţi, dracii de comunişti repară mănăstirile voievozilor”. Expresia avea să-l coste libertatea şi tihna bătrâneţilor. Răspunsul tăios şi direct al monahului însemna trimiterea într-o temniţă grea. A intervenit însă Sadoveanu, deşi nu putea face prea mult pentru „un duşman al poporului” cum erau catalogaţi cei care aveau astfel de atitudini. Temniţa s-a preschimbat în domiciliul forţat la schitul Icoana-Nouă.

Cine a fost Petru Pogonat

Născut la Bârlad, în fostul judeţ Tutova, la 23 ianuarie 1880, ca fiu al lui Alexandru şi al Mariei, Petru Pogonat a urmat după şcoala primară şi liceu, Facultatea de Drept din Bucureşti şi studii de doctorat la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Paris, absolvind în 1909. A devenit profesor la Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi a intrat în politică. După cum aflăm din câteva publicaţii, Petru Pogonat a devenit primar al Iaşului, în 1920 a fost numit prefect al judeţului, iar în 1926 deputat de Iaşi. În capitala Moldovei a locuit într-un imobil din strada Nicolae Bălcescu, care ulterior a fost confiscat de comunişti în baza Decretului 111/1951. Conform actului de naştere nr. 1068 din 1908, descoperit în arhiva Baroului Iaşi prin bunăvoinţa Avocatului Ioan Pascaru - Decanul Baroului din Bârlad, ştim că la 13 iunie 1908 i s-a născut un fiu pe care l-a botezat Alexandru, urmându-i tatălui său în profesie, devenind avocat, cu depunerea jurământului prevăzut de legea pentru organizarea Corpului de avocaţi la 24 iulie 1933 (a se vedea Procesul verbal nr. 662/24 iulie 1933 - din Arhiva Baroului Iaşi). Tânărul avocat Alexandru a murit pe front în timpul celui de al doilea război mondial.

După informaţiile culese, Petru Pogonat a ajuns în cele din urmă Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (vezi Lucian Predescu, Enciclopedia României - Cugetarea - Material Românesc Oameni şi Înfăptuiri - Ediţie anastatică, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, Bucureşti, 1999 şi Evenimentul de Iaşi din 7 martie 2006).

Drumul spre Sfântul Altar pentru făgăduinţele călugăriei

Un om atât de important ca el, cu numeroase titluri şi demnităţi publice şi-a îndreptat paşii către Mănăstirea Neamţ la 22 ianuarie 1947. Împlinea 67 de ani. În Lavră, stăreţea pentru a doua oară arhimandritul Melchisedec Dumitriu, fostul secretar al patriarhului Nicodim Munteanu. La 23 august 1947, arhimandritul Victor Ojog, egumenul mănăstirii, l-a purtat sub mantie către Sfântul Altar pentru făgăduinţele călugăriei. Două săptămâni mai târziu, la 5 şi 6 septembrie, primea, prin rugăciune şi punerea mâinilor episcopului Pavel Ploieşteanul, hirotonia întru ierodiacon şi ieromonah, în biserica cea mare a Mănăstirii Neamţ. Stângaci la început în mişcările liturgice, părintele Petru a învăţat rânduiala slujbelor şi era nelipsit de la biserică. Se pregătea mereu pentru Liturghie. Citea, în felul lui, pravila şi într-o seară l-a luat de o parte pe eclesiarh şi l-a mustrat. Părinte, i-a spus Petru Pogonat, frumoasă slujbă şi lungă aţi făcut în seara asta, dar aţi uitat un lucru esenţial: „nu ne-am împărtăşit”. Eclesiarhul şi-a dat seama că profesorul de drept avea lacune în ale teologiei dar i-a răspuns pe un ton obişnuit : „Iartă-mă părinte, o să ne împărtăşim dimineaţă...”.

Monahul-avocat

Avea darul vorbirii frumoase, al elocinţei, cu experienţa-i de avocat acumulată în cei 40 de ani de carieră. În câteva rânduri l-au pus să predice la Mănăstirea Neamţ. Captiva auditoriul, deşi strecura printre cuvinte câteva inexactităţi, pe care le pricepeau numai teologii. Ştia bine franţuzeşte, pe unii învăţându-i şi făcându-le exerciţiile pentru cursurile de la Seminar. Când Sadoveanu era prin preajmă, îl chema la cină şi discutau până dimineaţa subiecte tainice. La fel, se plimbau pe aleele mănăstirii, ore în şir, în dialoguri nemţene…

În perioada celor zece ani cât a vieţuit la Neamţ, mănăstirea a fost chemată într-un proces cu pământurile la Tribunalul din Bacău. Stareţul l-a rugat să apere cauza mănăstirii. În sala de judecată, la proces au întrebat cine reprezintă mănăstirea Neamţ. Petru Pogonat a răspuns: „Noi”. Îmbracat în haină călugărească, cu părul alb, monahul părea un om simplu, obişnuit. Cei din completul de judecată au zâmbit. Bătrânul le-a dat o lecţie. Le-a vorbit despre voievozii şi ctitorii care au făcut danii importante mănăstirii şi despre nerespectarea acestora. „Pământurile sunt danii ale voievozilor şi marilor boieri. N-aveţi nici un drept asupra lor”, a adăugat monahul care schimbase roba de avocat, cu o mantie sărăcăcioasă, arvună pentru dobândirea Împărăţiei Cerurilor. Avocaţilor şi procurorilor le-a spus într-un târziu că-i cunoaşte şi că nu au fost studenţi prea străluciţi. Îi întâlnise cu ani în urmă la Facultatea de Drept unde le fusese profesor. Discursul monahului i-a terminat. Bătrânul s-a ridicat, le-a dat bineţe şi a plecat spre mănăstire. După o asemenea lecţie cei de la tribunal s-au dumirit. Numai profesorul lor Petru Pogonat vorbea atât de măiestrit. Nu înţelegeau totuşi cum a ajuns acesta să poarte haină călugărească. Bătrânul nu le-a mai povestit atunci cum viaţa lui s-a schimbat deodată.

Un nume interzis

Mănăstirea Neamţ a câştigat în ziua aceea procesul cu statul comunist. Furia duşmanilor Bisericii l-a urmărit însă pe marele Petru Pogonat. Obosit şi supărat de şicanele puse la cale, de stabilirea domiciliului forţat la schitul Icoana unde se ajungea în 1956-1957 numai cu piciorul, după două ceasuri de mers de la mănăstirea Neamţ, Protosinghelul Petru Pogonat, profesorul, avocatul, primarul, prefectul, deputatul de Iaşi şi vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, s-a mutat la Domnul la 2 ianuarie 1957. Îngropat la Mănăstirea Neamţ, marele om al veac- ului XX a fost ani mulţi la număr, un nume interzis. Am căutat prin arhive date şi vechi mărturii pentru a reface portretul lui,  după jumătate de veac. N-am găsit cât aş fi vrut. Viaţa lui din mănăstire şi din lumea avocaţilor este un subiect amplu, care poate cuprinde sute de pagini. Aici este doar un crâmpei, o evocare, un semn smerit de neuitare, după trecerea unei jumătăţi de veac.

*  Arhim.  Timotei  Aioanei este  Exarh cultural  al Arhiepiscopiei Iaşilor