Un Heraclius a readus Sfânta Cruce, un alt Heraclius a pierdut-o

Anul 628. După lupte îndelungate cu Imperiul Persan, împăratul Heraclius (610-641) reușește să recupereze Sfânta Cruce ca parte a tratatului de pace semnat cu adversarii săi. Heraclius nu era un sfânt. Căsătoria sa cu Martina, nepoata sa de sânge, șocase întregul Imperiu Bizantin și provocase o reacție dură atât din partea clericilor vremii, cât și a oamenilor politici. Însă Heraclius, în pofida defectelor și păcatelor sale evidente, era un bun conducător și un tactician militar cu mult peste medie. Râvna sa de a readuce lemnul binecuvântat al Sfintei Cruci a fost responsabilă în mare măsură pentru succesul obținut. Chiar și păcătoșii cei mai mari, atunci când au intenții bune, sunt ascultați de Dumnezeu.

Anul 1187. După un asediu scurt și furibund, orașul Ierusalim, patria Sfintei Cruci la vremea respectivă, cade în mâinile sultanului egiptean Saladin. Negocierile pentru predarea orașului se petrec sub auspicii mai mult decât favorabile pentru creștinii care îl locuiau. Însă, deși ordinele militare latine (Templieri, Teutoni, Ospitalieri) și Heraclius, patriarhul latin de Ierusalim, dispun de sume mari de bani, relicva Sfintei Cruci nu este recuperată. Așa cum s-a păstrat în istorie, un Heraclius a recuperat Sfânta Cruce și un alt Heraclius a pierdut-o, de data aceasta definitiv.

Dispariția Sfintei Cruci

Dacă lucrurile sunt clare în ceea ce-l privește pe împăratul Heraclius, o persoană cu merite importante, dar și cu probleme spirituale semnificative, nu la fel sunt aspectele privitoare la celălalt Heraclius, patriarhul latin de Ierusalim. Specific aici că Ierusalimul fusese recucerit de cavaleri proveniți din Occident, aceștia fiind catolici și supuși ai papei. De aceea și patriarhul lor era „latin”. Cu greu se poate găsi în istoria creștină un personaj despre care toată lumea să fi avut o părere mai rea și care să fi rămas totuși în scaunul patriarhal al Ierusalimului, orașul sfânt al creștinătății. Însă nu voi preciza aici decât un singur aspect care marchează viața acestui om menit să fie lumină pentru creștini și care a sfârșit prin a fi doar întuneric și sminteală. În momentul predării Ierusalimului, când se strângeau bani pentru răscumpărarea creștinilor luați prizonieri, Heraclius își aduna propriile averi. A plătit numai zece dinari pentru propria răscumpărare. Apoi, și-a luat restul averilor și s-a strecurat afară în șirul celor eliberați. Alături de el se aflau mulți alți oameni care fuseseră făcuți prizonieri pentru că nu aveau cu ce să plătească. Heraclius nu a oferit nimic pentru nimeni... În schimb, sultanul Saladin a eliberat toți bătrânii, femeile și copiii din Ierusalim, deși avea dreptul să îi vândă pe toți ca sclavi. Fratele său i-a cerut să elibereze și el o mie de prizonieri fără a se plăti darea pentru aceștia și Saladin a acceptat. Când a văzut acest fapt, Heraclius a spus că vrea și el să elibereze gratis prizonieri și a primit șapte sute de oameni. Însă, de vreme ce nici el, nici ordinele militare latine nu au contribuit financiar, mulți alți creștini au sfârșit ca sclavi. Saladin s-a milostivit până și de cei care aveau soții și copii sau părinți în vârstă dăruindu-le libertatea, deși avea putere asupra vieților lor. Heraclius nu s-a îndurat de nimeni pentru că și cei șapte sute de prizonieri care au fost eliberați pe gratis au fost, de fapt, tot rezultatul milosteniei lui Saladin (cf. Steven Runciman, Istoria cruciadelor, vol. II. Regatul Ierusalimului și Orientul latin, 1100-1187, trad. Maria Pakucs-Wilcocks et alii, București, Ed. Nemira, 2015, pp. 487-488).

Acesta a fost momentul pierderii definitive a Sfintei Cruci. Din ea au mai rămas doar fragmente împărțite în toate colțurile lumii. Dacă Dumnezeu S-a milostivit de Heraclius împăratul, deși acesta greșise grav, dar avusese măcar râvna de a îndrepta parțial lucrurile, comportamentul lipsit de omenie al patriarhului Heraclius a condus la dispariția Sfintei Cruci. Saladin a fost considerat de Dumnezeu mai vrednic pentru a păstra această sfântă relicvă decât cei care se lepădaseră prin viața lor de orice legătură cu El. Tristeții pierderii Sfintei Cruci i se adaugă și durerea că aceia care ar fi trebuit să o păstreze s-au dovedit nevrednici. Numai dreptatea lui Dumnezeu strălucește fără încetare, chiar și în cele mai dure evenimente ale istoriei creștine...