Un martor prețios

Foarte puțini sunt cei care l-au „prins” în viață pe Sfântul Ioan Iacob. Chiar în timpul vieții sale a avut foarte puțini prieteni și cunoscuți, între acești foarte puțini aflându-se ucenicul său, monahul Ioanichie Pârâială, și sora lui, schimonahia Magdalena. De asemenea, familia Samoilă din Ierihon și maicile române care trăiau în aceeași cetate biblică. Sfântul Ioan Iacob a fost un călugăr solitar, de aceea s-a și spus că el a schimbat dorul de țară cu dor după Dumnezeu.

La sărbătoarea proclamării canonizării Cuviosului Ioan Iacob din Patriarhia Ierusalimului – 18/31 ianuarie 2016, am avut bucuria să slujesc în soborul numeros de arhierei, preoți și diaconi cu bătrânul preot Vasileios Vakras din Grecia, originar din satul Myloi, insula Samos. În anul 1960, acest preot care nu împlinise încă 20 de ani era student al Școlii Patriarhale de pe Sion, unde Patriarhia Ierusalimului își pregătește slujitorii. El este martorul prețios al vieții Sfântului Ioan Iacob. Poate chiar ultimul.

Arhimandritul Constantin, starețul Lavrei „Sfântul Gheor­ghe”-Hozeva, l-a descoperit pe acest martor prețios al ultimelor ceasuri din viața Sfântului Ioan Iacob. Unii studenți ai școlii patriarhale ierusalimitene de pe muntele Sion rămâneau în vacanțe pentru a ajuta frăția Sfântului Mormânt. Așa a făcut în acel an și tânărul Vasileios Vakras. A rămas pentru o lună să-l ajute pe starețul Amfilohie, arhimandritul de la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”-Hozeva. Pe valea mănăstirii trăiau atunci trei călugări asceți. Tânărul student avea datoria să le ducă acestora cel puțin o dată pe săptă­mâ­nă pâine și puține fructe pentru hrană. Într-una din zile, ajungând lângă peștera Sfântului Ioan Iacob, după ce a strigat de mai multe ori, nu a primit nici un răspuns. Întorcându-se la mă­năstire, i-a zis starețului că nu i-a răspuns nimeni. Starețul l-a însoțit până la peșteri, pentru că asceții nu-l cunoșteau. L-a prezentat spunându-le că fratele Vasileios este cel care va aduce pâinea în fiecare sâmbătă și atunci sihaștrii au coborât coșurile. Înainte de a-și încheia perioada de ascultare de la Hozeva, tânărul student, în ziua de 1 august, s-a dus după obicei să le ducă hrana. La peștera Cuviosului Ioan Iacob l-a găsit slăbit trupește și acesta i-a spus: „Zi-i egumenului să vină miercuri să mă împărtășească și apoi să mă îngroape“. Părintele Vasileios Vakras își amintește că starețul l-a ascultat cu seriozitate și că, într-adevăr, în ziua de miercuri a pornit de la mănăstire dis-de-dimineață împreună cu părintele Ioanichie și cu tânărul student. Primul avea Euharistia, al doilea un rucsac plin cu pământ. Studentul ținea candela aprinsă ce însoțea mereu Sfânta Împărtășanie. Când au ajuns acolo au întâlnit un om îngenuncheat, cu mâinile pe piept în semnul Sfintei Cruci, care se ruga în fața unui mormânt deschis. Părea în vârstă, deși avea doar 47 de ani. Inima îi bătea cu putere sub cămașă, făcând o mișcare epui­zantă de a lua binecuvântare de la arhimandritul Amfilohie și abia a putut să rostească cuvintele: „Iertare, Părinte”. Egumenul l-a împăr­tășit cu Preasfintele Taine. Bătăile repezite ale inimii au început să se micșoreze, iar după câteva minute s-au stins definitiv. Sufletul lui se despărțise de trup și zburase către ceruri. Părintele Ioanichie l-a îmbrăcat cu rasa și cu epitrahilul și după aceea i-au citit slujba de Înmormântare, așezându-i trupul în mormântul pregătit de cuviosul nevoitor. Părintele Ioanichie i-a acoperit cu pământ trupul, iar egumenul a poruncit să ducă la mănăstire gențile ce se aflau în peșteră. Era acolo opera scrisă a Cuviosului Ioan. Tânărul student a răsfoit în grabă un manuscris ce avea o poezie-dialog cu Preasfânta Năs­că­toare. I-a plăcut mult poezia, încât a cerut permisiunea de a păstra manuscrisul. S-a întâlnit însă cu refuzul egumenului, care i-a spus că acesta aparține mă­năs­tirii și acolo trebuie să ră­mână. Părintele Vasileios Vakras își amintește că arhimandritul Amfilohie a rămas mai multe zile tăcut și îngândurat. Mărturisește, de asemenea, că până astăzi, deși au trecut atâția ani, nu poate uita chipul cuvios al ascetului și mulțumește lui Dumnezeu pentru acest mare dar.

După ce cuviosul părinte și-a încredințat sufletul Domnului, cei doi părinți și studentul l-au îmbrăcat și l-au pregătit după rânduiala monahală, l-au dus în prima încăpere a peșterii și pe la ora unsprezece a început sluj­ba Înmormântării. S-a păstrat mărturia părintelui egumen Amfilohie: „Cum am început slujba, un cârd imens de păsări sălbatice a intrat în peșteră. Am crezut că au venit pentru pes­meții ce-i împărțea cu generozitate cuviosul. Am aruncat niște pesmeți, însă nu mâncau defel. Loveau cu aripioarele deasupra sfintelor moaște, se așezau când pe cap, când pe piept sau la picioarele sfântului, țipând fie toate împreună, fie fiecare în parte. În orice caz, împiedicau citirea slujbei; stingeau lumânările, cu bătăile aripilor ne închideau cărțile. Dumnezeu le trimisese. Veniseră să își ia rămas bun de la binefăcătorul și părintele lor pământesc. La sfârșitul slujbei am așezat cuviosul trup în mormântul pregătit de însuși părintele Ioan, mormânt în care mai fuseseră așezați asceți necu­noscuți nouă. Am închis mormântul cu scânduri și l-am lipit bine cu lipici din pământ cu apă. Atunci au plecat și păsările”.

Sfintele moaște ale cuviosului nevoitor au rămas în liniștea Peșterii `Sfânta Ana~ douăzeci de ani. La ceva timp după adormirea sa au fost niște discuții, în sensul că ar trebui să se deschidă mormântul și să fie mutate moaștele după tipicul monahal, dar mai ales din pricina vânătorilor de comori care circulau prin zonă și deschideau orice mormânt în vederea descoperirii unor obiecte prețioase. Chiar beduinii care trăiesc prin aceste zone pustii mărturiseau că vedeau deseori noaptea, și înainte, și după adormirea cuviosului, o lumină puternică ieșind din peșteră. Cu toate acestea, părintele stareț Amfilohie ezita și spunea că este de preferat să lăsăm pustnicii „întru liniștea lor”; era de altfel și tradiția locală a Lavrei Hozeva.

Prima surpriză s-a produs în octombrie 1979, când sosi la mă­năstire un grup mic de elino-americani, însoțiți de arhimandritul Pantelimon, care îl cunoscuse, laic fiind, personal pe cuvios și avusese binecuvântarea să se spovedească la acesta. Pelerinii și-au manifestat dorința: „Părinte stareț, dacă este cu binecuvântare, să mergem jos la peșteri, să ne închinăm la mormântul părintelui duhovnic Ioan Iacob”.

Egumenul, deși nu fusese inițial de acord, mai ales din pricina prăpăstiilor din zonă, într-un final și-a dat acordul. Au mers la peșteră, iar după o scurtă pomenire și-au exprimat o altă dorință: „Părinte stareț, dă-ne binecuvântare să deschidem mormântul, să ne închinăm sfintelor moaște”. Deși ezita, părintele Amfilohie le dădu binecuvântarea, fiindcă își aminti că sfântul îi arătase în vis monahului Ioanichie că va avea loc mutarea trupului său. Au scos scândura. Priveliștea le tăie respirația! Trupul întreg, neatins de stricăciune, așa cum îl puseseră înainte cu douăzeci de ani.

Locul acela se umplu de mireasmă deosebită. Se închinară cu evlavie, închiseră mormântul și se grăbiră să îl înștiințeze pe Patriarhul Ierusalimului. Chiar dacă Patriarhul Ierusalimului cu drag le dădu binecuvântarea de a face strămutarea oficială a moaștelor, erau diverse piedici practice, mai ales că era timpul ploilor torențiale. Nivelul apei în albia torentului Horath urca îngrijorător și astfel părinții mănăstirii fuseseră obligați să aștepte până în vară pentru a putea traversa în siguranță albia torentului; nu exista altă cale de acces.

Ne aflăm în 28 iulie 1980. Trecuseră deja opt luni de la prima surpriză… Redăm în continuare exact descrierea făcută de părintele stareț Amfilohie: „Ne-am dus la Ierusalim, am cumpărat un coșciug și am mers la peșteră cu funii, cu grinzi, cu laici și cu destui părinți. Am ajuns acolo, am coborât coșciugul în albia torentului și l-am deschis pentru închinare. Îl vedeam pe cuvios întreg, cum îl pusesem. Aveai impresia că are doar câteva ore acolo. Nici măcar ore, cum l-au pus, așa l-am găsit. Fără să fie alterat chipul său, hainele lui, barba lui, părul, rasa, pantofii. Purta bocanci de la militarii greci din război, parcă erau noi-nouți. Schima mare de pe piept și epitrahilul, curate, cu culorile păstrate perfect. Toate ca și noi! Ne-a străpuns un fior și am strigat: «Doamne, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!» Fantezie este sau realitate?... Eu l-am luat ușor de omoplați, părinții de mijloc, alții de picioare, de gambe, alții de bocanci și l-am pus în coșciugul adus de noi. Am scos pieptănul din buzunar și i-am pieptănat barba și părul. I-am pus culionul și camilafca, după rânduială. Fața îi era impecabilă! Parcă dormea nepăsător. Doar pe frunte avea o linie neagră, urmă lăsată de culion, trecuseră atâția ani. L-am coborât ușor-ușor, l-am adus în mănăstire și l-am așezat în biserica mare”.