Un model de rugăciune stăruitoare și viață nevoitoare

Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre călugării nevoitori ai Mănăstirii „Sfânta Ecaterina”, situată la poalele Muntelui Sinai, a fost iubitor de înălțimi duhov­nicești. În cartea lui, Scara (Leasvița), vorbește despre posibilitatea urcu­șu­lui omului către Dumnezeu, care trebuie însoțit de o permanentă dorință de îndepărtare față de ceea ce este tre­cător, pământesc, presărat cu patimi, ură, orgolii și întuneric.

Sfinții ne învață aceasta, întrucât uni­rea prin rugăciune cu Hristos îi desprinde de tot ceea ce este amăgitor. Aceasta este lumea înaltelor trăiri! Psalmistul spunea atât de inspirat: La munți, suflete, să ne ridicăm; mergi acolo de unde vine ajutorul.

Mântuitorul Însuși S-a bucurat să fie cu ucenicii apropiați pe Muntele Taborului, descoperind pe cât li se putea slava pe care o ținea ascunsă ca sub un veșmânt. Mulți călugări nevoitori și oameni duhovnicești au căutat trăirea unor astfel de stări, înălțimile munților și ale nepătimirii…

Între ei, Sfântul Ioan, egumen la Sinai și nevoitor, vreme de jumătate de veac, s-a luptat cu gândurile și neputințele firii omenești căzute, bucurându-se de suirea întru cele înalte și de depărtarea de lume.

Scara este simbol al unui permanent urcuș. În fiecare zi suntem invitați să pășim cât de puțin pe această scară. Nu întâmplător am avut posibilitatea să vedem, în miniaturi și picturi celebre, oameni virtuoși căzând chiar de pe ultima treaptă. Este o luptă continuă, care nu se încheie decât la mormânt. Pentru a birui trebuie să te întrarmezi cu rugăciunea și smerenia, cu nădejdea că Dumnezeu va fi milostiv, văzând că numele Lui este chemat cu toată inima.

De demult, în Vechiul Testament, în cartea Facerii (cap. 28, 12), ni se spune că Iacob a văzut o scară care ajungea până la cer: Și a visat că era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. O astfel de scară a avut-o în vedere și Cuviosul Ioan Sinaitul, care i-a îndemnat pe toți, după ce el însuși s-a ostenit astfel, să urce către Dumnezeu.

Scara s-a tălmăcit în grai românesc în urmă cu peste 300 de ani. Au urmat apoi felurite ediții, traduceri, diortosiri, unele dintre ele în veacurile când tiparul era o neprețuită comoară. Aceste cărți erau, dacă nu singurele, printre puținele manuale pe care le aveau la îndemână călugării, preoții și oamenii aflați într-o elită a vremii, atrași de adevărurile credinței.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un om al lui Dumnezeu. În Viața lui, consem­nată de ucenici și biografi, se vorbește despre îndelunga lui jertfelnicie.

Cuviosul Ioan este amintit adeseori în scrierile filocalice, în scrierile adresate monahilor și celor sporiți duhov­nicește. Biserica noastră îl pomenește în ziua de 30 martie, dar și în Duminica a 4-a a Sfântului și Marelui Post.

O foarte succintă prezentare a vieții lui ne arată că a intrat în mănăstire la vârsta de 16 ani, a fost tuns în monahism la 20 de ani, a trăit în obște 19 ani și apoi alți 21 în viață sihăstrească, fiind ucenicul unui vestit
avvă, cu numele Martirie. Momentul hirotoniei sale nu este amintit, dorind astfel, foarte probabil, să rămână un simplu monah, deși egumenii primeau preoția în pofida smereniei lor adevărate. Slujitorii Sfântului Altar erau atunci foarte puțini, unul sau doi într-o obște.

Când avea 60 de ani a fost chemat să fie egumen al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina” de la Muntele Sinai, fără să știm însă, cu exactitate, cât timp a rămas în această ascultare.

Scrierea Sfântului Ioan, Scara, este plină de bogăție și frumusețe. Din paginile ei aflăm că monahii își petreceau viața în rugăciune, fiind ascultători și deosebit de râvnitori. Unii au dorit viața sihăstrească, alții, deși proveneau din familii nobile ori cunoscuseră demnități înalte, s-au smerit atât de mult, încât nu doreau să vorbească despre ce se întâmplase îna­inte de intrarea lor în mănăstire. Era o lume a binecuvântării lui Dumnezeu, mult diferită, pe care oamenii veacului 21 aproape nu reușesc să o înțeleagă. Acest lucru l-am putea spune chiar și cu referire la comunitățile monastice și credincioșii râvnitori, întrucât, în acea vreme, monahismul era al autenticelor trăiri, aflat la adăpost de multele încercări, ispite și tentații pe care le întâlnim în vremea noastră.

Între cuvintele pline de frumusețe ale Sfântului Ioan Scărarul reținem cuvintele al 18-lea și al 28-lea, care ne amintesc despre rugăciune.

În cuvântul al 19-lea, suntem îndemnați să fim cu luare aminte, că, atunci când trâmbița duhovnicească sună la rugăciune, frații se adună în chip văzut, iar vrăjmașii se îngrămădesc în chip nevăzut. Pentru aceea, diavolii care stau lângă noi ne insuflă să mai dormim, să mai rămânem în așternut până la isprăvirea cântărilor începătoare, alții încearcă să ne pregătească de rugăciune, cu somnul să ne toropească, iar alții ne fac să ne supere pântecele. Alții ne împing să facem întâlnire și vorbă în biserică... Se vor­bește despre lupta care se duce, în felurite moduri, cu cei care sunt che­mați la rugăciune. Trebuie să recu­noaștem că descrierea Sfântului Ioan Scărarul se potrivește întocmai și vremurilor noastre, chiar dacă ne despart 1400 de ani.

În cuvântul al 28-lea al Scării, Sfântul Ioan ne spune: Fericită este calea rugăciunii, maica virtuților. Rugăciunea, după însușirile ei, este starea de vorbă și unire a omului cu Dumnezeu, iar după putere este sprijinitoarea lumii, împăcare cu Dumnezeu, maică și fiică a lacrimilor, ispășire de păcate, pod de trecere peste ispite, zid de apărare împotriva necazurilor, sfărâmătoare de războaie, lucrare îngerească, hrană pentru toți cei fără de trupuri, bucurie de ceea ce va să fie, lucrare nemărginită, izvor de vir­tuți, secure împotriva deznădejdii, izbă­­vire de întristare, bogăție a monahilor, comoară a sihaștrilor, oglindă a sporului duhovnicesc.

Cu cât cineva este un om de rugăciune, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Din cuvintele Sfântului Ioan Scărarul aflăm despre rugăciunea înaltă pe care o practicau atât el, cât și cuvioșii nevoitori ai Muntelui Sinai. Aceasta este adevărata căutare și luptă pentru Dumnezeu. Nevoitorii de pretutindeni și dintotdeauna nu s-au amăgit cu lucruri care țineau de imagine, de oameni, de răsplata sau aprecierile lor. Aceștia au avut o altă abordare, o altă dorință a răsplătirii, cunoscută doar de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul s-a străduit întotdeauna să fie de folos și altora. Era un foarte bun cunoscător al scrierilor Sfintei Scripturi, multe dintre învățăturile sale fiind desprinse din cuvintele Mântuitorului ori din învă­țătura Sfinților Apostoli. Cu siguranță era preocupat, așa cum a fost și Sfântul Andrei Criteanul, de lucrurile adânci pe care le-a auzit de mic și le va fi studiat în școlile vremii. Era cunoscător al filosofiei și culturii de atunci, dar mai ales un om care lupta cu sine însuși.

Constatăm, în zilele Sfântului și Marelui Post, că Sfinții Andrei Criteanul și Ioan Scărarul așază pe prima treaptă a preocupărilor lor smerenia. Amândoi au gândul duhului smerit și sunt doritori de a se apropia de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul a ostenit mult la Tâlcuirile Evangheliilor după Sfinții Marcu și Luca, a scris mai multe epistole și, mai ales, a dat explicații care reprezintă concluziile unei vieți trăite aproape de Dumnezeu.

Scara, de o rară frumusețe, oferă remedii pentru fiecare dintre întrebările monahilor și creștinilor. Unele dintre răspunsuri sunt atât de frumoase, încât nu au nevoie de nici o interpretare.

Pelerinii care ajung la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, apoi pe Muntele Sinai, din apropiere, au o trăire specială. Toate locurile sfinte ne aduc aminte de evenimente care au pregătit mântuirea noastră și venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire față de noi.

Când am ajuns întâia oară la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, am în­țe­les prin câte încercări, tulburări și greutăți a trecut Biserica în decursul istoriei. Cea mai veche mănăstire din lume, care nu a fost niciodată închisă, a fost supusă celor mai aspre încercări și umilințe. Ea dă mărturie despre marea taină a lui Dumnezeu, pe care de demult Moise a vrut să-L vadă, dar nu a reușit. Pe Muntele Sinai a văzut doar marginea veșmintelor, dar a simțit prezența lui Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni.

În locul în care Dumnezeu S-a arătat și i-a îndemnat pe fiii poporului ales să rămână credincioși Lui, mulți călugări au sfințit pustiul. Aproape că nu este loc până în vârful muntelui care să nu amintească de nevoințele unui cuvios, de râvna și lupta pe care au dus-o, de urmele chiliilor și nevoin­țe­lor lor, de scara în piatră lucrată odi­nioară cu desăvârșită răbdare și rugăciune de călugării savaiți.

Dar mai mult decât toate se simte puterea rugăciunii, iar inima devine rug aprins, pe care harul Domnului îl aprinde fără să-l ardă. Bucuria pe care o ai când participi la Liturghia de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”, sau pe vârful Muntelui Sinai, acolo unde, deasupra norilor, Dumnezeu Cel nevăzut a coborât și a vorbit cu Moise față către față, dăruindu-i Tablele Legii, este imposibil de exprimat în câteva cuvinte.

În apropiere se află Muntele Horeb, unde Dumnezeu S-a arătat Prorocului Ilie, într-o adiere de zefir. Locul este plin de taine și învățături. Gropnița mănăstirii adună generațiile de călugări care s-au nevoit și au arătat că Dumnezeu este marea bucurie a tuturor.

Viața Sfântului Ioan Scărarul, ca și a celorlalți călugări care s-au nevoit pe Muntele Sinai, ne aduce aminte că rugăciunea este scară către Dumnezeu, iar cei care se ostenesc, fără să ajungă la înălțimile marilor trăiri, de care s-a învrednicit Ioan Scărarul, ori alți călugări din generațiile trecute, vor afla o fărâmă de bucurie, o părticică din Ospățul pe care Stăpânul ni-L oferă mereu.