Un muzician cu amintiri şi împliniri luminoase

Trăim într-un prezent care ne răpește toate încercările de a ajunge la trăiri înalte, de multe ori nemai­având răgaz parcă să privim alături, sau în urmă, uitând să ne îndreptăm ochii către cer… Cineva ar putea spune că sunt puțin folositoare evocările. Cui mai folosesc chipurile celor de demult?

Amintirea unor slujitori din vre­muri trecute și cercetarea vieții și activității celor din jurul nostru, cu diferitele lor virtuți, ne ajută să pă­răsim starea de autosuficiență care ne stăpânește adeseori.

Un astfel de om, trăitor în veacul al XX-lea, înzestrat de Dumnezeu cu multe daruri, a fost și Nicolae Lun­gu, fost profesor, compozitor, for­mator de tineri, care au învățat de la el cum să-L laude pe Domnul, dirijor al multor grupuri corale, mai ales al Societății România și al Coralei Catedralei Patriarhale, care-i poartă, în prezent, numele.

Fiind binecuvântat cu o viață lungă, cum îi era și numele, ajun­gând la peste 93 de ani, a adunat în cămara inimii multe împliniri, mai ales bucuria întâlnirii Cerescului Părinte prin cântare. În mod deo­sebit, a adus rod bogat Bisericii și culturii muzicale românești, acestea îndreptățindu-l la firescul moment al evocării și aducerilor aminte.

Într-un timp al comemorării ma­rilor psalți și imnografi ai Bisericii, cum l-am putea uita pe maestrul care a trecut la cele veșnice în urmă cu 30 de ani? Cum am putea să nu ne aducem aminte de inspiratul compozitor care, încă din vremea copilăriei, la Dobridorul Doljului, a descoperit cântarea și rugăciunea?

Moșia legată de istoria fraților Buzești, în preajma căreia a văzut lumina zilei și a crescut până când a plecat să învețe carte, l-a pregătit pentru o viață grea, dar plină de realizări.

De la cântecul de leagăn pe care l-a învățat de la mama lui, de la rugăciunea cântată, Tatăl nostru și altele, pe care era îndemnat să le rostească cu voce tare în momentele importante, de la sărutarea mâinii și împroprierea unui stil de viață în armonie cu părinții, rudele și vecinii, ascultând cântul ciocârliilor și observând smerit tainele lui Dum­nezeu descoperite în mijlocul natu­rii, şi până la transpunerea lor pe treapta înaltă a muzicii corale ro­mânești, toate îl îndreptățesc să ni-l descopere pe Nicolae Lungu drept căutător al marilor frumuseți, care-și au temeiul doar în Dumne­zeu.

De mic în biserică, deprins cu cântările de la strană, neuitându-i pe cântăreții din satul natal, cum este și firesc pentru un iubitor al obârșiilor, Nicolae Lungu s-a bu­cu­rat de la o vârstă fragedă să fie bur­sier al Seminarului Central din București, avându-l profesor și îndrumător pe arhimandritul Iuliu Scriban și pe alți mari dascăli, între care Ion Popescu-Pasărea (Muzică bisericească), Cezar Papacostea (Limba latină), Dimitrie Teodorescu și alții, care l-au îndemnat să des­copere din tainele „științei mân­tu­i­rii”, teologia, iar pe tărâm muzical să înțeleagă valoarea nuanțelor în interpretare și l-au ajutat de tim­pu­riu, înainte de a termina școala, să dirijeze corul la diferite ma­ni­festări prilejuite de mari sărbători sau evenimente speciale ale acelor vremuri.

În general, astfel de vocații anun­ță preocupările de mai târziu și chiar performanțele.

În vremea adolescenței a fost invitat să frecventeze faimoasa Societate Corală Carmen, condusă de Dumitru Georgescu Kiriac, unde și-a făcut ucenicia de corist. Uneori, inițierile durează ani la rând, perioa­dă importantă în șlefuirea novicelui.

Faptul că a ajuns adjunctul lui Kiriac, într-o vreme când marile nume erau foarte prezente în viața culturală și muzicală a țării, arată uriașa capacitate de muncă pe care o avea, dar și profesionalismul cu care aborda domeniul muzical.

Atunci a fost sfătuit să renunțe la Teologie, să se înscrie la Conser­vator, dar el le-a prețuit pe a­mân­două, deopotrivă.

De tânăr a organizat și dirijat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, diferite formații corale, fie pe trei voci egale, fie pe patru. Iar cea dintâi a fost în localitatea natală.

A întâlnit oameni minunați, cum a fost un director dintr-un minister, care, în vremea studiilor, i-a propus să fie dirijorul corului de la Biserica „Sfântul Ilie”-Gorgani.

Era un tânăr cu perspective fru­moase. La scurt timp, a acceptat să suplinească Catedra de Muzică a Seminarului „Melchisedec Epis­copul” din Ismail, Basarabia, acti­vând și în Societatea Corală „Gavriil Musicescu” de acolo. Erau mari împliniri pentru un tânăr care încă nu împlinise 20 de ani.

Puțin mai târziu, îl întâlnim în calitatea de dirijor al corului bisericii Palatului Cotroceni, unde a fost și cântăreț în strana dreaptă. Multe biserici din București aveau cel puțin doi protopsalți, iar unele se bucurau de cântăreți celebri. În acest caz, muzica bisericească era ridicată la rangul de artă, fiind considerată mijloc de comuniune și comunicare cu Dumnezeu.

A audiat de timpuriu profesori ce­lebri, fiind prezent în multe coruri, la concerte susținute la Ateneul Român. La unele din acestea era de timpuriu, ar zice unii, dirijor adjunct al lui Kiriac, când prezenta, în primă audiție, și lucrări proprii pe teme populare.

În calitate de delegat al Societății Corale Carmen, a ajuns la Viena pen­tru a lua parte la fastuoasele serbări prilejuite de comemorarea centenarului morții lui Franz Schu­bert. În timpul unor vacanțe a fost auditor al unui celebru profesor de la conservatorul vienez.

Când revenea în țară era solicitat de profesorul Marcel Botez, director al Societății Corale Cântarea Ro­mâniei, în pregătirea concertelor sale, mai ales când cunoscutul dirijor absenta din București.

Începând din anul 1927 a ostenit în învățământ, ca profesor de mu­zi­că, mai întâi la Liceul „Mihai Eminescu”, unde a conceput manu­a­le și cântece pentru elevi, multe dintre ele rămânând actuale, pentru multă vreme, atât pentru seminarii, cât și pentru licee.

În anul 1929, când a susținut exa­menul de capacitate pentru profe­sorii de muzică, dintre toți candi­da­ții, Nicolae Lungu a fost clasificat cel dintâi, cu media 9,84.

Îl întâlnim apoi dirijor al corului de prestigiu de la Biserica Amzei, înființând în iunie 1934, cu membrii acestuia, Societatea Corală Româ­nia, autentificată de Tribunalul Il­fov. Această formaţie, care a în­sem­nat mult pentru muzica româ­neas­că, a fost condusă de profesorul Lun­gu în anul 1935, când a susținut întâiul mare concert pe scena Ate­ne­ului Român, la 17 aprilie.

Criticii muzicali, cu paginile lor de cronică entuziastă, l-au însoțit pe tânărul dirijor și compozitor în perioada de libertate care s-a în­cheiat odată cu instaurarea regi­mu­lui opresiv. Nici după aceea nu a fost lipsit de aprecieri multiple, fiind considerat un dirijor înnăscut.

Ani la rând a susținut numeroase concerte, în țară, dar și dincolo de hotarele ei. A avut ucenici care l-au prețuit în chip special, unii dintre ei ajungând în diferite locuri ale lumii. Între aceștia îl amintim pe George Alexe, cântăreț și scriitor, susținător și secretar al Arhiepis­copului Victorin Ursache, care a păstorit comunitatea românească din cele două Americi.

Activitatea didactică începută la Liceul „Mihai Eminescu” a conti­nuat la Liceul „Aurel Vlaicu”, apoi la Seminarul Pedagogic „Titu Ma­io­rescu”, în aceste școli formând o întreagă pleiadă de profesori și iubitori ai muzicii.

În anul 1941 a devenit inspector general de muzică pentru întreaga țară, funcție pe care a deținut-o până în anul 1944, când a fost numit profesor la Colegiul Național „Sfân­tul Sava”, unde a organizat un cor, în ultimii ani dinaintea instaurării regimului comunist.

Aici erau pregătite festivități și serbări după modelul seminariilor teologice, care includeau oficierea slujbei sfeștaniei la începutul și finalul anului școlar, în special la ziua cinstirii patronului spiritual, Sfântul Cuvios Sava, la începutul lunii decembrie. Nu doar elevii liceului, ci și multe personalități ale Capitalei erau prezente în astfel de momente.

A condus și corul Bisericii „Sfân­tul Spiridon”, din acesta făcând par­te cântăreți cu voci de aur, unii din­tre ei celebri, amintindu-și peste ani de mentorul lor.

În vremurile grele care au urmat, Nicolae Lungu a găsit înțelegere din partea Bisericii pentru conti­nuarea activităților sale.

Odată, în timpul unei repetiții, Nicolae Lungu a avut surpriza să primească vizita a doi titani ai mu­zicii: George Enescu și Paul Con­sta­n­­tinescu.

A avut privilegiul să audă de la E­­nescu cuvinte de apreciere pentru munca uriașă depusă și respo­n­sa­bilitatea grea a unui maestru de cor, de talia lui.

La data de 1 noiembrie 1947 s-a angajat pentru a da răspunsurile liturgice la Catedrala Sfintei Pa­tri­ar­hii, de la acea dată încetând acti­vitatea profesorului Ștefan Popescu.

Perioada care a urmat este în linii mari cunoscută. În anii grei ai re­gi­mului totalitar, perioadă în care a dirijat Corala Patriarhiei, a fost în același timp conferențiar la Catedra de Cântare bisericească și ritual de la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

Ne-a rămas de la el Gramatica muzicii psaltice, studiu comparativ între muzica psaltică și liniară, tradusă în mai multe limbi, lucrarea ajungând până în Statele Unite ale Americii la diferite școli de teologie, cel mai probabil prin grija ucenicului său, George Alexe, Anastasimatarul uniformizat, Vecernierul, Cântările Sfintei Liturghii, Cântările Penticos­tarului şi altele.

Când am întâlnit la Detroit fa­mi­lia Alexe, am rămas impre­sio­nat de atenția pe care o purta maes­trului lor. Uimitor și îmbucu­rător să regăseşti astfel de atitudini!

Nicolae Lungu a trudit din greu, vreo 40 de ani ostenindu-se la Catedrala Patriarhală, pentru ca slujbele de duminică să aibă un cor bun, închegat și profesionist.

Este greu să pregătești în fiecare săptămână, cu repetiții în câteva zile, o corală care a fost apreciată în mod unanim, de departe cea mai bună din Biserica Ortodoxă Româ­nă.

Și-a desfășurat activitatea dă­ruindu-și talanții în slujba Bisericii sub păstorirea a patru patriarhi: Nicodim, Justinian, Iustin și Teoc­tist. Pe acordurile muzicii bisericești a primit delegații din aproape toate Bisericile Ortodoxe ale lumii, răs­plătind prin cântare prezența lor în România.

În vremuri crâncene, de încercări și opreliști, oferea o fărâmă de bucurie credincioșilor care veneau pe Dealul Patriarhiei, la Paști, la hram, în duminici și sărbători.

A dirijat la canonizarea sfinților români, pentru care atât de mult s-a ostenit Patriarhul Justinian. De asemenea, a dat răspunsurile cu o­ca­zia prohodirii a trei dintre pa­tri­arhii României. Prin tact pedagogic și prin preocupare permanentă pentru arta sunetelor, a deschis dragostea pentru muzică unor reale talente, care au devenit peste ani profesori de muzică, compozitori, mari interpreți ori slujitori hăruiţi.

Trăia Liturghia! Mereu le vorbea coriștilor despre frumusețea ei, amintind că de timpuriu găsise în casa părinților lui și în biserica satului natal chemarea dumne­ze­ieştii slujbe, dragostea pentru armo­nie, desprinsă din taina Treimii și fiorul primelor rugăciuni de care nu s-a despărțit niciodată.

Nicolae Lungu, dincolo de o bio­grafie bogată, cu multe împliniri și realizări, rămâne un veridic slujitor al muzicii bisericești.

Au fost și voci care l-au criticat. Cei care țineau mult la vechile cân­tări bisericești i-au imputat sim­plificarea acestora într-o anumită măsură și înlocuirea lor de cântarea omofonă, al cărui arti­zan a fost, la cererea Patriarhului Justinian.

Oamenii care umpleau atunci bisericile, în vremuri nemiloase, au înțeles mesajul și au învățat astfel, mai ușor, cântările pe care unele comunități le interpretau la slujbe.

Aceste câteva frânturi din viața lui Nicolae Lungu ni-l aduc mai aproape. Altele, puțin cunoscute nouă, dar știute de Dumnezeu, îl așază în aura de taină, rugăciune şi aleasă cântare pe care le-a căutat mereu.