Un om

Caută-l pe Dina Cuvata, mi-a spus un prieten care știa că urmează să ajung la Skopje.

E un macedonean care iubește România la fel de mult ca românii. Poate chiar mai mult decât unii dintre noi!

A trebuit să urlu la telefon ca să mă pot înțelege cu cel căutat. De fapt, n-am înțeles decât numele locului unde mi-a propus să ne întâlnim. Imediat ce ne-am văzut, ce l-am văzut, mai exact, pentru că bărbatul înalt și uscățiv, ce mă aștepta în centrul orașului, cu o sacoșă plină cu cărți, avea probleme nu doar cu auzul, ci și cu ochii. Zărea totul ca prin ceață. Dar asta nu-l împiedicase să vină la timp la întâlnire.

Nu ți-e foame?, m-a întrebat. Nu, i-am răspuns, abia m-am ridicat de la masă. Ce zici de-o cafea, atunci? Băusem și cafea, dar am spus da, am țipat, mai bine zis, precizând că vreau să achit eu consumația. Dumneata?, a râs el. Când o să fii la dumneata acasă, aici eu sunt gazdă, așa că...

Ne cunoșteam doar de câteva minute. Dina Cuvata, despre care știam încă de la București că trăiește dintr-o pensie modestă, m-a declarat pe loc oaspetele său, deși în realitate nu era tocmai așa, întrebându-mă din nou dacă nu vreau să mănânc ceva. Mai erau vreo două-trei ceasuri până la prânz. Poate mai încolo, am zis.

Hai atunci să-ți arăt câte ceva de pe aici! Și-am pornit la pas de cealaltă parte a râului Vardar, lăsând în urmă Ministerul de Externe, apoi o altă clădire ministerială, pentru a ne opri în fața uneia dintre cele mai vechi case din oraș. O casă în care a funcționat pe vremuri o școală românească.

Dina Cuvata se ajută de ținerea de minte a inimii, ca să ajungă dintr-un loc în altul, și de glasul pietrelor peste care calcă. Ele îi spun pe unde să meargă, nu ochii. Casa despre care îmi vorbește s-a transformat în restaurant. Dar zidurile ei, ca și pietrele, nu și-au pierdut chiar de tot memoria. Omul care mă însoțește, nici atât. Doar că nu pot să pun prea multe întrebări. Ar trebui să țip ca să mă fac auzit.

Dina Cuvata își cunoaște bine beteșugurile fizice și vorbește mai mult el. Nu numai despre locurile prin care trecem, ci și despre literatura română din care a tradus în macedoneană zeci de cărți. Mă întreabă de Dumitru Radu Popescu, de Horia Bădescu și Vasile Igna. De Firiță Carp și Florin Ciocea. De Ică Sălișteanu și Carolina Ilica. Îi evocă pe George Bălăiță și Matilda Caragiu. Iată-ne în preajma Academiei, ocazie cu care aflu că primul său președinte, Blaze Koneski, cunoștea bine limba română. Mai aflu că, nu departe de Academie, exista cândva o biserică românească. Se mai păstrează încă o bucată din ea, încorporată într-unul din zidurile centrului comercial din inima orașului. Dina Cuvata mă duce exact acolo. Doamne, câtă iubire de România în inima acestui... neromân!

Tot nu ți-e foame?, întreabă după un timp. E, într-adevăr, ora prânzului. M-aș bucura să-l pot invita pe scriitorul și traducătorul macedonean la masă. Știu însă că un astfel de lucru nu e posibil. Cum să-l las însă pe el să plătească? Îi spun din senin că trebuie să ajung urgent la hotel. El se caută iute în buzunar ca să-mi dea bani de taxi. Nu e nevoie, strig de câteva ori, merg pe jos!

Dina Cuvata se lasă destul de greu convins. Rămâne să ne revedem miercuri. Acum e duminică. Ce drag mi-ar fi fost să fi rămas cu el la masa de prânz. Însă nu ca invitat al său, ci invers. Mă despart de omul acesta frumos cu speranța că nu mi-a văzut lacrimile din ochi. Și nici pe cele din suflet.