Un om al lui Dumnezeu

Arhimandritul Teofil Bădoiu, cunoscutul duhovnic şi stareţ al ţinutului Argeşului şi Muscelului, a studiat la o şcoală a suferinţei, după cum însuşi mărturisea la împlinirea a 80 de ani de viaţă. Suferinţa pe care o întâlnise în copilăria sa, în casa părinţilor, dar mai ales în anii încercărilor provocate de diabolicul Decret 410/1959, l-a pregătit în mod special pentru viaţă, după cuvintele pe care adeseori le amintea: "Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat".

Născut în localitatea Vlădeşti, jud. Argeş, la 11 septembrie 1925, tânărul Titus l-a cunoscut pe Dumnezeu la vârsta de aproape 20 de ani, când un monah pelerin, ajuns din întâmplare în sat, i-a vorbit despre rugăciune şi despre nevoinţele călugărilor. A simţit atunci, dintr-odată, că aceasta-i chemarea ce-i este adresată şi a pornit pe jos către sihăstrescul Schit Slănic, numit acum Taborul Argeşului. Nu ştia prea multe despre oameni, nu pătrunsese tainele credinţei, avea însă inima deschisă şi era smerit, dar cu adevărat smerit. Schitul era aproape pustiu, nu mai păstra decât amintirea mărinimiei domnitorilor Vlad Ţepeş şi Neagoe Basarab, care ar fi ctitorit în vechime, pe acelaşi loc, un altar pentru monahii isihaşti. Mistuită de flăcări şi risipită de curgerea nemiloasă a timpului, vechea biserică a Slănicului s-a păstrat doar în amintirea localnicilor, obişnuiţi cu vetre monahale din vechime, cum ar fi cele de la Corbii de Piatră, Robaia, Aninoasa, Cetăţuia ş.a. La jumătatea veacului XX, un călugăr exemplar, rugător, aspru şi statornic, protosinghelul Vitimion Niţoiu reînnodase firul vieţii rugătoare pe culmea Slănicului, care seamănă oarecum cu Muntele Tabor din Ţara Sfântă.

Era într-o zi de februarie 1944, când fratele Titus Bădoiu bătea la poarta schitului. Vremuri grele, războiul nu se sfârşise, zăpezile erau cât un stat de om, iar din păduri se auzea tot mai des urletul lupilor. Noaptea, în curtea aşezământului dădeau buzna fiarele sălbatice care-şi făceau loc printre spărturile gardului. Egumenul Vitimion l-a primit cu mare bucurie pe noul venit şi au pus împreună umărul pentru a reface bisericuţa, chiliile şi acareturile. Când vremea nu era potrivnică, credincioşii din împrejurimi urcau muntele pentru a participa la slujbe şi să primească sfaturi duhovniceşti ori povaţă părintească de la sihaştrii Slănicului. Iarna, când zăpezile acopereau drumeagul către schit, călugării rămâneau izolaţi câteva luni şi rupeau definitiv legătura cu puţinii credincioşi care rămâneau sufleteşte aproape de singuratica chinovie.

Pe omătul din vecinătatea mănăstirii se puteau observa în dimineţile geroase urmele proaspete ale animalelor sălbatice care dădeau târcoale permanent în căutarea hranei.

Acolo, monahul Teofil s-a rugat fierbinte 16 ani, până când crivăţul roşu a suflat cu putere izgonind din mănăstiri călugării tineri, după politica potrivnică a regimului aflat în vremea aceea la putere. La Slănic, alături de stareţul Vitimion, vieţuiau Teofil Bădoiu, Nifon - numit în cercul lor Jupânul, şi Iosif, iar monahii Gavriil Stoica şi Nicodim Dimulescu erau deja la închisoare, cu acuzaţia de opozanţi ai regimului şi manipulatori ai maselor.

Teofil Bădoiu scăpase până atunci de ochiul Securităţii, dar în ianuarie 1960, unul dintre urmăritori, colonelul Bărbulescu, vestit pentru neomenia lui, a venit la schit şi i-a spus: "Nu te-am cunoscut până acum, dar am venit să te cunosc şi să te scot de aici". "Ce aveţi cu mine, un biet călugăr fără şcoală?... Nu plec nicăieri, eu am de împlinit un jurământ de care nu mă voi lepăda niciodată...", a răspuns smeritul călugăr Teofil.

Până la urmă l-au obligat să plece, nu înainte de a semna o hârtie prin care lua act de faptul că, în momentul în care ar fi surprins la schit, urma să fie împuşcat. Aceasta nu l-a împiedicat totuşi, când dorul îl răzbea, să vină pe ascuns, noaptea, pe căi neştiute, pentru spovedanii la stareţul Vitimion şi pentru a se întări sufleteşte în încercările care urmau.

S-a stabilit într-un sat din apropiere, la Corbi, unde a petrecut cinci ani. Îl căutau deseori oamenii Securităţii şi-l întrebau: "Banditule, de ce nu te însori?" "Cum să mă însor, eu am de îndeplinit făgăduinţa mea de călugăr…" Îl băteau până când nu mai putea să meargă. Era găsit de oameni abia viu pe uliţele satului, când se întorcea de la sediul Miliţiei... (Va urma)