Un portret al Maicii Domnului

Pe Maica Domnului o cunoaştem mai ales din icoanele ei, nelipsite din orice biserică, o cunoaştem prin rugăciunile pe care i le adresăm şi din teologia Bisericii. În afara acestor surse, există şi nişte portrete, atât fizice, cât şi morale, pe care ni le-a transmis Tradiţia. O asemenea descriere se găseşte în „Cuvântul despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei“, a celui care semnează Epifanie Monahul şi preotul, pe care o avem în limba română în traducerea arhid. Ioan I. Ică jr (Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Deisis 2001).

Epifanie Monahul a trăit la Constantinopol, la intersecţia secolelor al VIII-lea şi al IX-lea. În această perioadă scrie şi textul său despre viaţa Maicii Domnului. O biografie scurtă, care rezumă o serie de surse mai vechi, pe care de altfel le şi enumeră în introducerea sa. În această biografie găsim două portrete ale Fecioarei Maria. Ambele sunt deosebit de frumoase şi, spre deosebire de ce ne-am putea aştepta de la un text bizantin, sunt foarte alerte. Epifanie Monahul se rezumă să prezinte schematic şi totuşi foarte viu trăsăturile ei: „De statură era mijlocie, iar unii spun că era ceva peste cea mijlocie, pielea avea culoarea grâului, părul era blonziu, ochii frumoşi, de culoarea alunii aurii, sprâncene negre, nasul drept, mâinile, degetele şi faţa lungi, plină de graţie şi frumuseţe dumnezeiască, neînfumurată, nesofisticată, neatrasă spre moliciune, având o smerenie covârşitoare, de aceea, cum însăşi a zis, a căutat spre ea Dumnezeu când L-a mărit pe Domnul (Lc. 1, 46.48); iubea şi purta haine nevopsite, martor fiind sfântul ei văl. Lucra veşminte de lână, care se foloseau la Templul Domnului, stăruind în rugăciuni, în citire, în post, în lucrul mâinilor şi în toată virtutea; astfel încât prin felurimea şi starea lucrurilor ei, Sfânta Maria devenise cu adevărat învăţătoare a multor femei“. Această descriere a Sfintei Fecioare, cu toate că începe prin înşiruirea carac-teristicilor fizice, nu se rezumă doar la ele. Frumuseţea Maicii Domnului avea ca o componentă esenţială smerenia, simplitatea şi curăţia ei sufletească.  

La trăsăturile deja enunţate se mai adaugă cele care alcătuiesc portretul ei sufletesc. Toate calităţile ei cumulate formează un adevărat ideal creştin, şlefuit apoi timp de generaţii în rândul celor care ar putea fi socotiţi trupele de elită ale creştinismului, monahii. Dacă analizăm portretul Maicii Domnului, pe de o parte, şi idealul monahal, pe de altă parte, putem cu foarte multă uşurinţă să înţelegem de unde vine marea evlavie a călugărilor pentru Născătoarea de Dumnezeu. Iată aşadar cum o descrie acelaşi Epifanie Monahul: „serioasă în toate, vorbind puţin, repede la ascultare, plăcută la vorbă, lipsită de îndrăzneală faţă de orice om, fără să râdă, netulburată, fără să se mânie, închinătoare, respectuoasă, cinstind şi închinându-se oricărui om, astfel încât toţi se mirau de înţelegerea şi vorba ei“.  

Seriozitatea este cheia de intrare în viaţa duhovnicească. Cele ce ţin de veşnicie nu se lasă cucerite prin superficialitate sau uşurătate, cum o numesc Părinţii. Raportul dintre vorbă şi ascultare se cere a fi mereu favorabil ascultării; iar ascultarea e un proces complex care implică atenţie, înţelegere, asumare şi aplicare. Râsul pe care îl critică asceţii este şi el un semn al uşurătăţii, neatenţiei şi chiar mândriei; nu este râsul binevoitor, prietenos sau terapeutic pe care îl găsim şi la marii bătrâni. Apoi lipsa mâniei, respectul şi cinstea dată fiecărui om sunt semne de smerenie şi de dragoste pe care le întâlnim la cei care împlinesc poruncile Domnului. Toate calităţile pe care le vedem la Maica Domnului sunt de fapt virtuţi pe care monahii, dar şi orice creştin conştient şi asumat luptă din greu să le dobândească. Acestea toate o fac pe Fecioara Maria gata să Îl primească pe Fiul lui Dumnezeu, care de altfel Se sălăşluieşte în inima oricui se sileşte să fie serios, grăbit să asculte, fără de îndrăzneală faţă de orice om, netulburat, nemânios şi cinstitor faţă de toţi.