Un portret pentru eternitate

În primăvara anului 1495, tânăra şi frumoasa Lisa Gerardini acceptase să devină soţia lui Francesco del Giocondo, un bogat negustor de postavuri. Vestea a produs o oarecare senzaţie. Francesco era cu 19 ani mai bătrân decât Lisa şi cunoscut ca un om deosebit de ursuz. În plus, fiindcă rămăsese de două ori văduv, se credea că este urmărit de un ghinion teribil. Pentru mulţi, hotărârea Lisei era greu de înţeles, cu atât mai mult, cu cât ea provenea dintr-o familie lipsită de griji materiale. Totuşi în 5 martie, cei doi s-au căsătorit. Ani mai târziu, căsnicia Lisei cu Francesco trecea drept una exemplară. Acesta se schimbase mult. Din omul ursuz de odinioară, se transformase într-un bărbat activ al timpului său, cu reuşite în afaceri şi ambiţii politice. Când în decembrie 1502 Lisa devenea pentru a doua oară mamă, Francesco s-a hotărât să-i facă un cadou deosebit. A comandat marelui Leonardo da Vinci un portret al frumoasei sale soţii. Marele maestru nu-şi va onora niciodată comanda. El a lucrat la acest portret până la sfârşitul vieţii. Se pare că nici nu a mai vrut să se despartă de el. Oricum este greu de crezut că tabloul ar fi fost pe gustul familiei del Giocondo. Francesco îi ceruse artistului să picteze chipul Lisei pe fundalul grădinii din jurul casei pe care tocmai o cumpărase. Aşa era gustul epocii. Leonardo a pictat-o pe Lisa într-un peisaj exotic, fantastic, diferit de grădinile familiilor bogate din Toscana.

Inegalabilul maestru italian a murit în 1519 în Franţa, la Amboise, şi întreaga sa operă, inclusiv portretul Mona Lisei, a fost cumpărată de statul francez. În timpul revoluţiei franceze, palatul regal Luvru a fost restaurat şi transformat în muzeu. Opera lui Leonardo şi-a găsit aici un adăpost definitiv. Între alte exponate se afla şi tabloul care a primit numele de "portret de femeie", fără a fi deosebit de apreciat. Totuşi el a cunoscut o primă perioadă de glorie în timpul lui Napoleon. Cum acesta obişnuia să se compare cu toţi bărbaţii iluştri

din istorie, avea o slăbiciune deosebită şi pentru Leonardo da Vinci. Napoleon şi-a dorit să aibă în apropierea sa o operă a marelui artist. Portretul Mona Lisei, fiind de dimensiuni mici, s-a dovedit ideal. El a fost aşezat pe un perete în dormitorul împăratului. Când acesta a fost trimis în exil, tabloul s-a reîntors la Luvru. Decenii mai târziu, portretul a fost redescoperit de scriitorul Théophile Gauthier care a declarat că s-a îndrăgostit de surâsul enigmatic al Mona Lisei, scriind în acest sens o serie întreagă de texte exaltate. Dintr-odată portretul lui Da Vinci a început să fie cunoscut. Fapt interesant, scriitorii l-au apreciat mult mai mult decât criticii de artă, a căror părere a fost mult timp destul de rezervată.

În 21 august 1911, zugravul italian Vincenzo Peruggia a furat tabloul Mona Lisei, fugind cu el în Italia. El considera că portretul frumoasei florentine cu zâmbetul ei enigmatic aparţine Italiei, fiind pe nedrept reţinut în Franţa. Pe lângă sentimente patriotice, Peruggia spera şi o substanţială recompensă materială. Cum în acea vară marile ziare pariziene nu aveau prea multe de scris, furtul de la Luvru a ajuns pe prima pagină. Curând, cazul a căpătat o veritabilă dimensiune politică, fiecare francez având sentimentul că a suferit o pierdere personală. Cu această ocazie, pictura a primit numele de "La Joconde", ceea ce este greşit din punct de vedere istoric. În realitate, Gian Giacomo Caprotti, ucenicul lui Leonordo, a pictat la scurt timp după moartea maestrului o copie pe care a numit-o Gioconda. Da Vinci însuşi nu şi-a numit nicicum tabloul. Dar ce importanţă mai avea acest fapt? Muzeul Luvru a devenit în câteva săptămâni un adevărat loc de pelerinaj. Oamenii veneau cu trenul la Paris din toate colţurile Franţei pentru a vedea peretele de unde a fost furat tabloul lui Leonardo. Fiecare îşi cumpăra o copie a Giocondei, pe care o aşeza acasă la loc de cinste. Franţa era în doliu. Vincenzo Peruggia nu a avut mult noroc cu tabloul furat. El a fost arestat la Florenţa şi condamnat la câteva luni de închisoare. Mulţi italieni l-au considerat un erou naţional. Cât despre portret, el a fost dus cu toate onorurile prin toate marile oraşe italiene. La Roma, lumea stătea la coadă zile întregi pentru a-l vedea. După doi ani portretul Mona Lisei a fost restituit Franţei.

În acest fel, tabloul şi-a câştigat o glorie inegalabilă, fiind cea mai cunoscută operă de artă din lume. Asupra surâsului Lisei s-au scris sute de cărţi şi tratate. Indiscutabil că Mona Lisa ar fi zâmbit dacă le-ar fi citit. S-a considerat că zâmbetul enigmatic reprezintă un simbol prin care Leonardo a vrut să sugereze omenirii că el deţine un secret fundamental, care ar schimba soarta noastră a tuturor, dar pe care, din fericire, nu-l dezvăluie. O altă teorie susţine că zâmbetul nu are nimic misterios. Aşa râd ştirbii, cu gura închisă.

Dincolo de toate aceste păreri, mai mult sau puţin ridicole, se ascunde dorinţa noastră de a visa, uneori cu ochii deschişi. Suntem fascinaţi de orice posibilitate de a depăşi cotidianul, mai ales atunci când acesta se împleteşte indisolubil cu capacitatea de a simţi şi iubi ceea ce ni se pare a fi cu adevărat frumos. Portretul lui Leonardo este revendicat simbolic de fiecare dintre noi, este o parte din noi, este confirmarea că vor apărea mereu alţi şi alţi oameni care vor putea, cu străduinţă şi talent, să valorifice darul primit de la Dumnezeu, prin care înţelegem frumuseţile întregii lumi şi ne bucurăm de ele.

De aceea farmecul acestui portret face inutilă orice speculaţie asupra unui motiv pentru care Mona Lisa ar zâmbi. Desigur, ea ar râde cu multă poftă dacă ar afla că un medic belgian, Jan Dequerker, privind tabloul, a ajuns la concluzia că ea ar fi suferit de o boală incurabilă şi că nu ar mai fi avut mult de trăit. În realitate, Lisa del Giocando a rămas văduvă în 1539 şi a condus mai departe afacerile familiei. Din această vreme a început să fie numită Mona, adică "Doamna" Lisa. După ce a avut grijă ca averea familiei să fie împărţită egal între cei cinci copii, s-a retras la o mănăstire din apropierea Florenţei. Din fericire nu a ştiut că va ajunge atât de celebră. Pentru că, o ştim de mult, nimic nu este mai rău decât slava deşartă şi laudele fără rost.