Un pribeag fericit

Călătorind zilele trecute (în februarie 2007) prin pustiul Sinai, mi-am adus aminte de pribegia poporului ales în drumul său spre Ţara Făgăduinţei. Câte încercări, câte mâhniri, câte lipsuri n-au fost atunci aşa cum au fost în toate perioadele zbuciumate ale istoriei. În călătoria prin pustiul arabic mi-am adus aminte de semnătura simplă a unui ierarh care la sărbători ori cu alte felurite prilejuri îmi trimite câte o epistolă cu încheierea „... pribeagul A...”. Este, desigur, un semn al smereniei şi o modestie care totuşi vrea să amintească că se află de mulţi ani printre străini.

În urmă cu mai mult de 10 ani, într-o zi de peste săptămână, la rândul format în Catedrală pentru venerarea moaştelor Sfintei Parascheva, printre cei mulţi se afla un cleric îmbrăcat cuviincios, cu capul descoperit, fără vreun însemn special. L-am privit atent şi m-am apropiat, invitându-l să vină mai aproape de moaştele Sfintei. Era Înaltpreasfinţitul Adrian, Arhiepiscopul Emerit al Europei Centrale şi Occidentale (foto). Venise pentru un timp în ţară şi drumul său ducea prin Iaşi către casa părintească de la Ştiubienii Botoşanilor.

M-a luat deoparte şi mi-a mulţumit de cinstirea pe care i-o făcusem. A rămas oarecum mirat de faptul că-l recunoscusem şi m-a întrebat cine sunt. Mai uimit am fost eu, când am aflat că ierarhul ştia câte ceva despre mine.

În anul 2000, călătorind împreună cu părinţii de la Catedrala mitropolitană în capitala Franţei, într-un periplu cu psalmodieri din tezaurul cântării bisericeşti, am fost poftiţi de Înaltpreasfinţitul Adrian la cină, în chilia sa aflată într-un cartier parizian. Ne-a primit cu bucurie, el însuşi slujind la masă şi povestind cu har întâmplări cu mireasmă de busoioc aşezat la icoane. La urmă, ne-a oferit daruri şi ne- a petrecut cu părerea de rău a unei despărţiri pe care ar fi vrut să o amâne.

În fiecare an, în iulie sau august, Înaltpreasfinţia Sa revine acasă, ca să se închine în biserica măreaţă a satului de obârşie, la a cărei ctitorire s-a ostenit cu dorul său după Dumnezeu. După popasul la biserica din Ştiubieni, sfinţită de dreapta sa, drumul vlădicului duce la deal, către cimitirul satului, unde se odihnesc părinţii săi şi rudeniile apropiate din familia Hriţcu.

Aceasta este mângâierea Înaltpreasfinţiei Sale. În Moldova, patria şi locul formării sale duhovniceşti, se află izvorul din care sufletul său se adapă, „ca un cerb la izvoarele apelor”, după cuvântul inspirat al psalmistului.

La 22 februarie, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Adrian Hriţcu sărbătoreşte ziua de naştere. A 81-a aniversare în drumul vieţii şi totodată al 27-lea an de şedere departe de ţară.

Viaţa începută la Ştiubieni, continuată la mănăstirea Neamţ, în perioada în care obştea număra 300 de călugări, la Bucureşti (cu studiile universitare) şi la Iaşi, a însemnat mulţi ani de slujire a Bisericii lui Hristos, în vremuri de mari încercări. Era foarte greu în vremea aceea să poţi rămâne în mănăstire, să devii călugăr, să poţi vieţui ca un creştin bun, să fii lovit din toate părţile şi să rămâi neclintit precum un stâlp în vreme de furtună.

La împlinirea a 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a patriarhului Iustin Moisescu l-am rugat pe vlădica Adrian să scrie o mărturie despre marele ierarh care i-a fost aproape, ca un părinte bun, 30 de ani. În textul trimis pentru volumul omagial, Înaltpreasfinţia Sa a reuşit în chip fericit să sintetizeze în câteva pagini lucrarea şi râv-na Patriarhului care l-a avut ucenic şi colaborator apropiat (ca preot slujitor la Catedrală, exarh, episcop-vicar şi, în ultimii ani, arhiepiscop la Paris). Pe lângă portretul luminos al celui de-al patrulea Patriarh al României, vlădica Adrian, adiat de harul ceresc, îl pomeneşte mereu pe bine-făcătorul său, aşezat de către Înaltpreasfinţia Sa în rândul icoanelor smerite ale Sfintei Ortodoxii. Este ucenicul credincios, neuitător şi recunoscător. El, fiul iubit, plânge şi acum despărţirea, prea devreme, de Părintele cel bun, de binefăcătorul său.

La această zi aniversară, mai adaug că înaltul ierarh trăieşte permanent cu dorul după ţinutul natal. Deşi aflat foarte departe de satul în care a văzut lumina zilei, Înaltpreasfinţia Sa este preocupat de biserica din Ştiubieni, la a cărei zidire şi-a adus cea mai importantă contribuţie. Vrea să o ştie strălucitoare ca la început, cu frumuseţea slujbelor şi cu mulţimea credincioşilor trecându-i pragul în duminici şi sărbători. În chilia sa din Paris, aplecat deasupra Ceaslovului, într-o smerenie şi taină autentice, îi pomeneşte la rugăciune pe cei vii şi pe cei adormiţi ca şi cum ar fi în vestita Lavră, odinioară.

Dintre călugării pe care i-a întâlnit în tinereţea sa, păstrează vie amintirea Protosinghelului Vasian Iosub, egumenul şi ctitorul Schitului Icoana, martorul pocăinţei şi lacrimilor sale, monah aşezat şi el în rândul icoanelor sme- rite din Sfânta Ortodoxie.

Cu părul albit de trecerea anilor, lovit de vânturi puternice, Înaltpreasfinţitul Adrian are puterea iertării şi a zâmbetului pentru cei din preajmă. Nu caută decât lucruri netrecătoare, veşnice, adevărate. A învăţat că toate ale lumii acesteia trec ca un vis grabnic şi înşelător.

Se bucură când primeşte veşti proaspete, o publicaţie, o carte, o epistolă. Se bucură de întâlnirea fraţilor. Numai copiii cu suflet curat au asemenea bucurii. Ei se bucură de bucuriile altora şi plâng întotdeauna cu cei ce plâng. Ei, copiii, nu au resentimente.

Sufletul i-a rămas în Moldova, la Ştiubieni şi la Mănăstirea Neamţ. Poate că, într-o zi, se va întoarce. Gândurile, bucuriile şi lacrimile sale sunt strânse parcă într-un sipet aurit, ţinut cu grijă în sufletul curat, „lămurit ca aurul în topitoare”.

Şi dacă tot spune mereu că este un pribeag, eu voi adăuga că este un pribeag fericit. Ştie că drumul său, aflat departe de ţară, pribegia cu toate greutăţile, duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum dorim toţi, cu ardoare, ca drumul, cărarea noastră, să ducă în veşnica, netrecătoarea Împărăţie.