Un slujitor dăruit, cântăreț și liturgist

Cântăreții bisericești, marii slujitori, autorii de cântări, compozitorii trebuie mereu pomeniți de Biserică, nu doar într-o zi a sorocului de la despărțirea de viața pământească, ci totdeauna, cu respectul cuvenit.

Am întâlnit în pomelnicele unor mănăstiri, biserici şi catedrale, cum este și cazul Catedralei Patriarhale istorice, marii proto­psalți, cântăreții, care au împodobit la vremea lor slujbele. La fel trebuie să se întâmple în orice lă­caș de închinare afierosit Domnului. Avem datoria de a-i pomeni și de a dărui din frumusețea sufletului, să le reîmprospătăm amintirea și să urmăm exemplul slujirii și cântării lor.

Cei care l-au cunoscut pe arhimandritul Partenie Apetrei, care a slujit 40 de ani la Catedrala Mitropolitană din Iași, își amintesc frumusețea slujbelor din vremea lui. Nu i se datorau exclusiv, dar avea o deosebită vocație pentru slu­jire și cântare. O dobândise la Mănăstirea Neamț, unde viețuiau mulți monahi iubitori ai cântărilor, nelipsiți de la Sfânta Liturghie, privegheri, precum și de la ascultările de tot felul.

Așa a început, la Mănăstirea Neamț, în ziua pomenirii Sfinților și Dumnezeieștilor Părinți Ioachim și Ana, anul 1941, drumul către mo­nahism al unui tânăr de 14 ani. Era din Giurgeni, Valea Ursului, Raionul Negrești, regiunea Iași, născut și crescut aproape de o mănăstire de călugărițe, în satul său natal, cu maici multe, dacă îmi amintesc bine din mărturisirile lui, vreo 250 și mai bine la număr.

A fost un copil care a trecut prin mari încercări și greutăți, rămas orfan de mamă la câțiva ani. Probabil că tristețile lui s-au îndulcit de multe ori cu frumusețea cântărilor din mănăstirea de călugă­rițe. Așadar, era obișnuit cu viața de mănăstire. De mic copil, după ce a început să meargă, să deprindă lucrurile esențiale, fugea de acasă și îl găseau mama vitregă și rudeniile la mănăstire. El, copi­lul orfan, se alina, asemenea Sfân­tului Ioan Iacob, la crucea mamei din cimitirul satului, după cum mărturisea marele isihast în poeziile lui neuitate.

Când a intrat în obștea de la Neamț nu era necunoscător al vieții bisericești. Am putea spune că știa rânduielile de cult și cântările, iar vocea îl slujea de minune. Era o vorbă din popor: făcut pentru aceasta! Marii cântăreți de atunci ai Mănăstirii Neamț, mulți dintre ei imortalizați în cuvinte preafrumoase, alții uitați, după cum este legea șubredă a oamenilor, l-au fascinat pe fratele Nicolae Apetrei.

Cu toate că era ostenit, după o zi în care aduna multe ascultări și tot atâta sudoare, novicele nu lipsea niciodată de la biserică. Ne spunea că cei care absentau de la slujbă a doua zi nu primeau mâncare. Însă nu era vorba doar despre o porție de hrană, ci despre o altfel de învățătură și simțire, mai presus de lucrurile care ne amăgesc pentru o clipă, sau chiar o masă îmbelșugată și felurite bucurii efemere.

Așa a fost perioada ostenelilor la Mănăstirea Neamț pentru fratele Nicolae Apetrei.

Din 1941 până în 1953 a trecut un timp al luptelor și bunelor deprinderi, dar și al învățării cântărilor și rugăciunilor.

În anul 1953, la praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului, fratele Nicolae a devenit monahul Partenie. Chiar Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Sebastian Rusan, a venit să-l tundă monah, iar a doua zi, la Liturghie, l-a hirotonit ierodiacon.

Mitropolitul a privit îndelung la el, îi spuseseră părinții din consiliul mănăstirii că era înzestrat cu felurite daruri și l-a întrebat: Ai să poți duce tu crucea asta, că e tare grea? Și novi­cele i-a răspuns: Cu ajutorul lui Dum­nezeu, Înalt­prea­sfințite. Stare­țul, vorbind ca pentru el, i-a spus: Înalt­preasfin­țite, s-o osteni și el, iar când i-o fi mai greu, va lăsa crucea jos, se va odihni și apoi o va pune din nou în spate și va merge până la Golgota, după modelul Mântuitorului.

Din anul 1953, când a devenit ierodiacon, până când a plecat la Iași ca slujitor al Catedralei Mitropolitane, împreună cu monahi vestiți ai Lavrei, între care se aflau Nestor Vornicescu, Adrian Hrițcu, Pimen Zainea, Epifanie Norocel, Gherasim Cucoșel, Lucian Florea, neuitându-l pe bunul părinte Mitrofan Băltuță și pe alții, Partenie s-a remarcat prin frumoasă slujire și cântare.

Apoi, un sfert de veac a slujit ca diacon. Îl însoțea pe Mitropolitul Iustin Moisescu, care îi predase Noul Testament și îl întreba adeseori amănunte legate de rânduielile liturgice.

A fost un monah care a purtat pe umeri crucea grea a slujirii și încercărilor. A avut bune și rele, cum au toți oamenii, însă cel mai mare dar era, cred, cel al slujirii.

În zilele bune, când era cu inima deschisă, slujea asemenea îngerilor. Rareori am auzit așa frumu­sețe. Acesta este adevărul! Pe de altă parte, lupta lui, ca a fiecăruia dintre noi, a fost greu de purtat. Numai Dumnezeu știe ce este în inima fiecăruia!

De multe ori, în momentele de bucurie, părintele Partenie îmi spunea că a pregătit anumite cântări, că dorește să le publice, că-și va lua câteva zile de răgaz și reflecție și va scrie o prefață, că a lucrat ani la rând, copiind cu mâna sa frumoase partituri pe care orice psalt le-ar putea folosi în lucrarea lui.

I-am cerut de multe ori, repetând adeseori rugămintea să-mi arate manuscrisul. Era destul de tăios și nu lungea niciodată vorba: toate la vremea lor! La un moment dat, am crezut că este doar un proiect pe care părintele încă nu-l începuse, sau nu-l isprăvise. Dar Dumnezeu a rânduit să găsesc manuscrisul! Într-adevăr, el data de la sfârșitul anilor ‘60. Multe dintre cântări sunt din anul 1969, altele din 1970. Au fost transcrise cu atenție, chiar dacă caligrafia lui nu era cea mai reușită. Va fi fost perioada în care și-a găsit timp, nu era încă Mare Eclesiarh, ci doar slujitor la catedrală și se pare că timpul îi era favorabil.

Pe lângă data când a transcris cântările respective, unele dintre ele de o mare frumusețe și greu întâlnite atunci, întrucât lucrările de muzică lipseau, cu excepția celor tipărite îna­inte de 1948, părintele a făcut mici îndreptări. Spune la sfârșitul respectivei transcrieri că le-a adaptat după tradiția Mănăstirii Neamț, adăugând că așa se cântă la Mănăstirea Neamț, ori atribuie respectiva cântare unor protopsalți, foști slujitori ai Catedralei Mitropolitane, alții viețuitori ai Mănăstirii Neamț.

La sfârșitul unei cântări pe care a transcris-o în 7 aprilie 1970, face următoarea însemnare: Memento! Pro Memoria! La orele 17:40 a încetat din viață arhimandritul Ioanichie Grădinaru, Marele Eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, părintele meu sufletesc, în urma unui atac de cord…

M-am bucurat să public, cu ajutorul unor oameni de suflet, Antologia de cântări mult dorită de arhimandritul Partenie Apetrei. Acest lucru se întâmpla la un an de la moartea lui. A fost un act de recunoștință față de părintele Partenie, întrucât adeseori pomenea de acest proiect. Era, de fapt, lucrarea vieții lui. Până la urmă, meritul nu era exclusiv, de mare rezonanță, însă anumite lucrări le-a diortosit și transcris cu dorința de a fi tipărite, neștiind că, după 19 ani de când isprăvise ultima transcriere, libertatea pe care a adus-o anul 1989 va îngădui o adevărată explozie de tipărituri cu temă muzicală bisericească.

Din această lucrare voi aminti câteva compoziții, transcrise de arhimandritul Partenie Apetrei: Fericit bărbatul, compus de Gheorghe Carp; Bărbatul, de Neagu Ionescu; Fericit bărbatul de arhidiaconul Anton Uncu; Lumină lină de Ioan Popescu Pasărea, așa cum se cânta la catedrala din Iași, sau cele două variante aranjate de ierodiaconul Filotei Moro­șa­nul, care era monah de la Mănăstirea Neamț și se stabilise la Mănăstirea Văratic. Cântările de la Litie Născătoare de Dumnezeu și Bogații au sărăcit în limba greacă, cântările de la Utrenie, Polieleul, compus de protosinghelul Varlaam, un altul de ieromonahul Irinarh Vântu, unul avân­du-l autor pe Ștefanache Popes­cu, sau polieleul specific praznicelor Maicii Domnului; Binecuvântările Învierii după Ghelasie Basarabeanul sau după Dimitrie Suceveanul; Ușile po­că­inței, mai multe variante ale Doxologiei, dar și numeroase cântări ale Sfintei Liturghii, inclusiv isodicoanele care se cântă la Sfintele Paști și la Înălțarea Domnului, Heruvice, Răspunsuri Mari și alte diferite cântări.

Am păstrat pagina exact cum a fost scrisă de părintele Partenie, iar acum, când ne amintim de marii cântăreți, fiecare cu darul lui, evoc cu recunoștință dragostea lui pentru cântare, osteneala lui de a întocmi o asemenea lucrare, râvna lui pentru cele sfinte și nădejdea că Dumnezeu nu uită să-i răsplătească pe cei care împodobesc slujbele și iubesc Biserica.