Unii oameni nu pot trăi decât din viaţa altora, dar totuşi...

De Rusalii, când eram mic, nu ştiam decât că trebuie să ud oamenii. Şi aşa făceam. Mă ascundeam după gard şi udam trecătorii, mai ales pe cei mici, fiindcă de cei mari îmi era frică. Tot aşa atrăgeam atenţia şi fetelor, că de!, acesta e modul prin care băieţii, până la o anumită vârstă, cred că pot atrage atenţia fetelor. Tradiţia udatului fetelor de Rusalii este răspândită în mai multe zone ale ţării şi poate simboliza, pe lângă înţelesul ei „practic“, foarte multe lucruri, unele chiar creştine, desprinse din Evanghelii.

Cu toate acestea, caracteristică pentru ziua aceasta mare nu pare a fi pogorârea harului Duhului Sfânt peste slujitorii ortodocşi, ci binecuvântarea ramurilor şi a frunzelor care „simbolizează limbile de foc“. Într-adevăr, omul nu poate fi total spiritual, fiindcă este trup şi legat de pământ şi cele ce cresc din acesta. Şi de la acest fel de a fi al omului, până la „idolatrizarea“ tuturor formelor tangibile pe care le ia credinţa nu este decât un pas. Să nu ne închipuim că în Vechiul Testament evreii nu credeau cu fermitate că viţelul de aur are puteri divine! Ei erau convinşi că nu numai statuia aceasta, ci şi alte zeităţi păgâne sunt cât se poate de reale şi în concurenţă cu orice altă zeitate. Problema noastră, a creştinilor, este că noi suntem convinşi că aceste „mini-zeităţi“ în care credem, uneori orbeşte, sunt manifestări ale lui Dumnezeu, care pot chiar să-L şi suplinească.

Foarte interesantă este, pe de altă parte, manifestarea omului secularizat, care trăieşte, cum a subliniat şi Preafericitul Părinte Daniel la mănăstirea Neamţ, „ca şi când Dumnezeu n-ar exista“. De ce fac această comparaţie? Fiindcă mi se pare foarte asemănătoare „idolatrizarea“ lucrurilor, chiar dacă, aparent, acestea ar reprezenta, în opoziţie, sacrul şi profanul (la unii, ramuri de finic, la alţii, concediile în insule; la unii, ţărâna din Israel, la alţii, jacuzzi şi vilă pe malul mării), cu gândul că acestea au sau nu au legătură cu divinitatea. Putem spune că ceea ce diferenţiază aceste două moduri de viaţă, superstiţios şi secularizat, este felul în care se interpretează ataşamentul faţă de lucruri. Primii cred că lucrurile de care se leagă sunt manifestări divine, iar ceilalţi cred că sunt un „bine în sine“ (ori să le spunem mini-divinităţi?).

Într-adevăr, nu poţi cere ca toată lumea să creadă în acelaşi mod, să aibă aceeaşi vibraţie sufletească şi să se manifeste conform crezului comun! Dar oare această diversitate care, cu cât este „mai diversificată“, cu atât este şi mai insistentă (vezi creştinii „super-morali“ şi, de cealaltă parte, homosexualii) nu ajunge uneori să-i forţeze pe ceilalţi cu valorile minorităţilor?

Cuminţenia credinţei nu este, în nici un caz, interesantă. Atunci când nimeni nu e supărat că cineva „a greşit“ „a călcat pe unde nu trebuia“ sau „s-a aşezat unde nu trebuia“ credinţa pare searbădă, iar atunci când cineva nu aprinde lumânarea când trebuie sau nu stă în genunchi „ca toată lumea“, imediat se trage concluzia că „nu prea are ce face în biserică“. Iată la ce absurditate putem ajunge cu superficialitatea!

Poate că ar fi frumos ca, în loc să ne uităm la ce face celălalt, să ne interesăm din ce în ce mai mult de starea noastră interioară, dacă acest lucru este posibil, desigur. Este de înţeles că unii oameni sunt croiţi în aşa fel încât nu pot trăi decât din viaţa altora. Cu siguranţă însă că şi această croială, ca oricare alta, poate fi modificată prin jertfa Celui care

S-a înălţat şi a trimis pe Duhul Său la noi. „Acelaşi Duh să lucreze cu noi în toate zilele vieţii noastre“, spune diaconul preotului în timpul dumnezeieştii Liturghii. Ce lucru minunat! Un singur Duh este şi acela vrem să lucreze în noi. Chiar dacă diferim unul de celălalt, prin constituţia fizică şi psihică, Duhul ne poate face „una în El“.

Când, oare, vom vedea, în loc de (sau, măcar, pe lângă) mesele pline de ofrande, cu lumânări aprinse, că oamenii încearcă să ajungă, fiecare în ritmul său, la trăirea rugăciunii neîncetate, la desăvârşire, fără a încerca întâi să-i desăvârşească pe alţii?