Unirea de la 1859 - frânturi de gând și lumină

Cele mai frumoase cuvinte despre unire sunt cele care izvorăsc din adâncul revelației dumnezeiești, așezate sub adierea Duhului Sfânt. „Cât de bine este și cât de frumos să locuiască frații în unire” (Psalmul 132, 1) - cuvânt psalmic ce nu descrie doar o rânduială pământească, ci o stare de har. Pentru o astfel de unire a făgăduit Domnul viața veșnică. Și tot pentru ea a rostit Hristos criteriul uceniciei: „Prin aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Iubirea și unitatea nu sunt, așadar, simple construcții istorice sau convenții omenești, ci porunci dumnezeiești, lucrări ale harului care dau sens și dăinuire omenirii. În această lumină trebuie privită și Unirea Principatelor - nu ca un simplu eveniment politic, ci ca o împlinire a voii Bunului Dumnezeu, Care a călăuzit pașii acelora ce și‑au iubit neamul.

Dumnezeu sălășluiește acolo unde este iubire și unde oamenii rămân împreună, nu doar prin voință, ci prin comuniune. De aceea, sărbătoarea de la 24 ianuarie nu este doar o aniversare națională, ci o permanentă sărbătoare a Bisericii. Rugăciunea ei nu urmărește doar buna așezare a unităților politice sau administrative, ci, mai presus de toate, unitatea în Duh - acea unitate care îl ridică pe om spre Dumnezeu și îl așază în orizontul celei mai curate comuniuni: viața Preasfintei Treimi. Așa cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una, tot așa și poporul credincios este chemat la unitatea cea de nezdruncinat: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una” (Ioan 17, 23).

Ori de câte ori ne întoarcem cu gândul la 24 ianuarie 1859, fără a uita momentul de la 5 ianuarie, petrecut la Iași, rememorăm nu doar un episod politic, ci o împlinire adânc spirituală și națională. Unirea Principatelor Române a fost, înainte de toate, un act al conștiinței de neam, în care credința a jucat un rol decisiv. Fără credința vie în Dumnezeu și fără nădejdea că Acesta veghează asupra destinului românesc, curajul acelor zile ar fi fost de neconceput. Nu trebuie uitat vreodată faptul că momentul recunoașterii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești s‑a desfășurat pe Dealul Mitropoliei - loc al marilor hotărâri și al unor remarcabile împliniri.

Adunarea electivă a Țării Românești s‑a întrunit într‑o clădire a Bisericii, aflată în imediata apropiere a vechii Catedrale Mitropolitane, devenită mai târziu, în 1925, Catedrala Patriarhală. Dealul Mitropoliei era și rămâne centrul spiritual al țării. Simbolistica acestui loc este de neșters: acolo unde se adună credincioșii întru unitatea deplină a Duhului, acolo se iau și hotărârile cele mari ale neamului. Biserica nu a oferit doar spațiul acelei ședințe decisive pentru istoria țării, ci mai ales binecuvântarea, legitimitatea și continuitatea.

Între personalitățile care s‑au ostenit mult pentru împlinirea acestui ideal se află Sofronie Miclescu, Mitropolit al Moldovei în primii ani ai celei de‑a doua jumătăți a secolului al XIX‑lea. Provenit dintr‑o familie boierească și păstor cu înțelegere largă, el a susținut constant ideea unirii Moldovei cu Țara Românească, îngăduind implicarea clerului în mișcarea unionistă, în ciuda presiunilor vremii. Îndurând critici și potrivnicii din partea celor care vedeau în unire doar un calcul politic, mitropolitul a rămas neclintit în convingerea sa că dezbinarea slăbește trupul național. Sofronie Miclescu a înțeles unirea ca pe o lucrare a unității de neam sub ocrotirea Bisericii, ascultând glasurile tuturor și căutând pacea.

Alături de el s‑a aflat Neofit Scriban, profesor la Academia Mihăileană din Iași, militant fervent pentru unire, care a vorbit și a scris cu îndrăzneală despre această necesitate istorică. Cuvintele sale au răsunat în sufletele tinerilor moldoveni ca un ecou al unei chemări sfinte, stârnind în ei dorința fierbinte de a vedea împlinit visul străbun. Nu poate fi uitat nici Melchisedec Ștefănescu, pe atunci arhimandrit, teolog de mare anvergură, care a sprijinit mișcarea unionistă prin cuvânt, scris și prin misiuni bisericești și diplomatice, punând temeiuri solide pentru viitorul unității.

În Țara Românească, Mitropolitul Nifon Rusăilă, păstorind între 1850 și 1875, a susținut alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, a pus la dispoziția adunărilor elective spațiile Mitropoliei și, prin autoritatea sa morală, a făcut ca actul de la 24 ianuarie să fie primit ca legitim și firesc. Prezența sa la evenimentele decisive a fost un semn vădit că Biserica nu stă deoparte când se hotărăște soarta poporului. Alături de el s‑a remarcat Calinic Miclescu, stareț al Mănăstirii Neamț la acea vreme, care avea să contribuie decisiv la unificarea administrației bisericești dintre Moldova și Țara Românească, înțelegând că unitatea Bisericii este temelia unității naționale. Pentru el, ca și pentru mulți alții, unitatea instituțională a Bisericii nu era o simplă chestiune administrativă, ci expresia vizibilă a comuniunii duhovnicești dintre toți fiii aceluiași neam.

Chiar dacă în 1859 era încă tânăr, Constantin Erbiceanu rămâne reprezentativ pentru generația formată în spiritul Unirii și însuflețită de conștiința acestui act fondator. Mărturia sa ulterioară, păstrată în scrierile sale istorice și teologice, avea să arate cât de adânc a marcat Unirea conștiința românească.

Dincolo de numele rămase în istorie, nenumărați preoți de mir și monahi au organizat adunări populare, au citit proclamații unioniste, au luminat conștiințele satelor și au dat curaj electoratului rural, arătând că unirea nu era un capriciu al momentului, ci expresia unei voințe naționale vechi. În toate bisericile de țară, în chiliile sihaștrilor, pretutindeni s‑a ridicat aceeași rugăciune fierbinte pentru izbânda unirii. Poporul simplu a înțeles prin glasul păstorului său că momentul este mare și că Dumnezeu așteaptă de la fiecare fiu al neamului un răspuns curajos.

Toate acestea ne arată limpede că Unirea de la 1859 nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Bisericii, cu tot ce a însemnat implicarea ei: rugăciune, cuvânt, jertfă, legitimitate și nădejde. Un ajutor uneori prea puțin amintit, alteori chiar trecut sub tăcere, dar fără de care istoria noastră ar fi avut un alt curs.

Pentru înțelegerea și împlinirea actului unirii de la 24 ianuarie 1859, se cuvine să conturăm câteva idei esențiale, rostite de oamenii Bisericii, care au aprins conștiințe și au adunat suflete. Sofronie Miclescu afirma că Biserica nu poate fi străină de durerile și aspirațiile neamului care o poartă. În aceste cuvinte se adună o teologie a prezenței: Biserica rămâne acolo unde sunt credincioșii ei, iar „neamul care o poartă” nu este o abstracție, ci o ceată vie a celor încredințați spre păstorire, pe care slujitorii trebuie să o aibă mereu aproape. Despărțirea Bisericii de popor este, în viziunea sa, o moarte duhovnicească - căci păstorul fără turmă nu poate ființa, iar turma fără păstor rătăcește.

În Moldova acelor vremi, Neofit Scriban, predicator renumit și polemist redutabil, a susținut unirea nu doar prin scris, ci și prin coordonarea studenților unioniști. În predicile sale, el sublinia că unirea este un act de dreptate istorică, nu de ambiție lumească sau politică. Românii sunt un singur popor prin limbă, credință și tradiție, iar Biserica are datoria de a lumina poporul, nu de a‑l izola. El îndemna pe fiii Moldovei și ai Munteniei să nu uite că au aceeași moștenire sfântă, aceiași sfinți care au străjuit credința de‑a lungul veacurilor. Un cuvânt magistral al acestui pedagog rămâne de o actualitate dureroasă: dezbinarea politică este o rană a trupului național, pe care credința o poate vindeca prin unitate.

În aceeași linie a continuității istorice, Melchisedec Ștefănescu afirma că Biserica este păstrătoarea memoriei naționale, iar unirea reprezintă o continuare firească a istoriei medievale românești, care s‑a întâlnit de atâtea ori de o parte și de alta a Carpaților. În viziunea sa, teologia se întâlnește cu istoria, iar memoria devine temelie pentru viitor. Fără conștiința trecutului comun, prezentul rămâne fără rădăcini, iar viitorul fără speranță.

În Țara Românească, Nifon Rusailă s‑a bucurat de o mare autoritate în perioada păstoririi sale. A cultivat un spirit de echilibru între tradiție și modernitate și a lucrat mult pentru Biserică, chiar dacă imaginea lui a fost uneori redusă la grija pentru ziua de atunci. El vorbea adesea, atât politicienilor, cât și oamenilor simpli, despre dreptate și despre nevoia de conducători care să reprezinte întreaga comunitate. În viziunea sa, Biserica era chemată să împace, nu să dezbine, iar acolo unde poporul este unit, Dumnezeu binecuvântează.

Format în mediul monahal al Mănăstirii Neamț, Calinic Miclescu a știut să îmbine viața ascetică cu rigoarea administrativă. El sublinia că slujitorii și ierarhii Bisericii trebuie să slujească idealului național, iar tradiția nu se opune modernității, cu condiția ca aceasta să fie călăuzită și luminată de izvoarele strămoșești. Din această sinteză se naște un model de responsabilitate eclesială, capabil să susțină marile transformări. Viața de rugăciune și lucrarea pentru binele obștesc nu se exclud, ci se întregesc - aceasta era convingerea sa de nezdruncinat.

Se poate constata, fără echivoc, că Unirea de la 1859 a fost posibilă pentru că a fost sprijinită de o elită teologică solidă și pentru că mesajul ei a ajuns la popor prin predică. În lipsa mijloacelor moderne, amvonul a fost tribuna conștiinței naționale. A susține că la Biserică veneau atunci doar oameni simpli înseamnă a ignora realitatea: cei mai luminați oameni ai națiunii, fie din Moldova, fie din Țara Românească, erau aproape de Biserică. Anumite cazuri particulare nu pot răsturna acest adevăr. Intelectualii vremii, cu puține excepții, își căutau lumina nu în negarea credinței, ci în adâncirea ei, înțelegând că o națiune fără Dumnezeu este ca o corabie fără cârmaci.

Biserica a fost, în acel moment, factorul cel mai important și mai responsabil al națiunii române, invocând neîncetat darul păcii și al rugăciunii, venite de la Dumnezeu. Fără această ancoră duhovnicească, furtunile politice ale vremii ar fi putut îneca idealul unirii în apele tulburi ale dezbinării și intereselor meschine. În același spirit, la doar doisprezece ani distanță, la Mănăstirea Putna, o altă adunare avea să aprindă din nou flacăra unității. Prezența unor minți luminate precum Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Teodor V. Ștefanelli, Ciprian Porumbescu și alții asemenea a făcut din serbarea de la Putna un moment care a pregătit, subtil și profund, Unirea de la 1918. Putna, necropolă domnească, a devenit și leagăn al speranței pentru unitatea neamului românesc. Adresându‑se tuturor provinciilor românești aflate sub vremuri potrivnice, oamenii Bisericii și iubitorii unității au chemat la solidaritate și răbdare.

Unirea de la 1859 rămâne, astfel, unul dintre momentele pline de lumină și bucurie ale românilor. Biserica a binecuvântat atunci această lucrare și mulțumește lui Dumnezeu pentru darul unității, pe care îl dorește tot mai statornic și mai lucrător în lumea de astăzi și în cea de mâine. Amintirea acelui ianuarie îndepărtat stă nu în mândria unei victorii omenești, ci în recunoștința pentru o lucrare care a depășit puterea celor ce au făcut‑o. Unirea Principatelor este o mărturie că acolo unde iubirea de neam se întâlnește cu iubirea de Dumnezeu minunea devine posibilă.