Unirea Principatelor: sens și creație istorică

Evenimente ca acela petrecut la 24 ianuarie 1859, când Moldova şi Muntenia s‑au unit spre a forma nucleul României moderne, comportă o semnificaţie aparte, pe care timpul n‑a făcut decât să o sporească.

Convingerea că asistă la un început esenţial, la o întemeiere absolută, capabilă să determine evoluţia noastră ca neam, au avut‑o nu numai contemporanii marelui eveniment din 1859, ci ea a nutrit generaţii în şir după aceea, solidarizându‑le în jurul unui principiu de coeziune. A. D. Xenopol, primul monografist al Unirii, avea dreptate să afirme că epoca respectivă este mare nu atât prin personalităţile ei, cât prin ridicarea poporului român la înălţimea unei mari idei.

Ideea aceasta era veche, fusese chiar experimentată la un moment dat, în pragul secolului al XVII‑lea, şi n‑a contenit să hrănească visul de libertate şi de creaţie nestânjenită al poporului nostru în epocile care au urmat. „Ideile cresc şi se coc ca şi fructele“, spunea Kogălniceanu în Steaoa Dunării, evocând antecedentele unionismului şi demonstrând că, ajunsă în conştiinţa vie a poporului, ideea Unirii trebuia să stimuleze voinţa de mai bine în durată.

Înfăptuită în urma unei complexe crize orientale, Unirea din 1859 n‑a fost totuşi numai un act conjunctural, ci rezultatul unei evoluţii istorice, una ce presupune formarea pieţei unice, abolirea suzeranităţii străine, desfiinţarea privilegiilor, proclamarea egalităţii civice. Era nevoie de legi şi principii noi, de reforme care să doteze ţara cu instituţii liberal‑democratice, dar mai ales era nevoie ca un spirit nou, egalitarist, să anime orice iniţiativă. Nu ajungea, prin urmare, să fie împroprietăriţi sătenii, ci trebuia să li se restituie demnitatea civică, conştiinţa participării la o operă comună, care nu se putea înfăptui decât prin eforturi solidare. Masa de „iloţi“ fără drepturi, dispreţuiţi de clasele suprapuse şi degradaţi de mizerie, se cuvenea transformată în naţiune conştientă de sine, aptă să‑şi apere, în viitor, drepturile dobândite.

Coeziunea morală era privită ca o chestiune de viaţă de orice spirit lucid, fiindcă viitorul ţării nu putea fi asigurat decât prin îndrumarea entuziasmului naţional spre o operă colectivă de durată, ceea ce presupunea mobilizarea tuturor resurselor de care dispunea naţiunea. „Deci, cum să vindecăm răul de care suferim, se întreba un contemporan? Dacă el vine dinafară, prin Unirea Principatelor. Dacă el vine dinăuntru, prin Unirea Principatelor. Dacă el vine din amândouă aceste părţi, prin Unirea Principatelor.“

Unirea era deci remediul miraculos contra relelor fără număr de care suferea ţara, iar aceste rele subminau deopotrivă structura şi suprastructura societăţii. Unde trebuia să se acţioneze mai întâi? Întrebare dificilă, fiindcă nici o reformă nu devine eficientă dacă nu e servită de suflet, iar pe de altă parte, un entuziasm obştesc care nu poate conta pe reforme înţelepte e condamnat să se stingă repede.

De aceea, ajuns în fruntea guvernului, Kogălniceanu a crezut că trebuie să însoţească legile de ample instrucţiuni care să le explice spiritul, fiindcă altfel litera lor ameninţa să rămână moartă. Mai mult decât oricine, el a înţeles atunci că întemeierea adevărată a naţiunii reclamă justiţie (nu doar principii) şi moralitate. Numai aşezată pe această temelie Unirea putea să producă roadele scontate de partizanii ei. Căci, deşi aceştia renunţaseră, tactic, la Unirea ideală, aşa cum o visase generaţia lui Câmpineanu, în favoarea unui proiect mai realist, care însemna realizarea treptată a ideii, Unirea Principatelor din 1859 implica, de fapt, şi acea Unire deplină, care nu se va realiza decât peste câteva decenii.

Această Unire, pentru care militaseră scriitorii de la Dacia literară şi căreia Kogălniceanu îi elaborase programul în Steaoa Dunării, era ţinta celor mai diverse categorii sociale, fiind afirmată stăruitor pe ambele versante ale Carpaţilor, în presă, întruniri publice, societăţi de cultură, opere de artă, memorii, pentru a nu mai vorbi de studiile istorice, în care se răsfrângea comunitatea de limbă, cultură, credinţă, legi, instituţii, obiceiuri, aspiraţii, învederând faptul că acest popor avea, după expresia aceluiaşi Kogălniceanu, „o misie de împlinit“ şi „un viitor de asigurat“.

În numele viitorului comun, aveau să militeze câteva generaţii, pentru a ajunge în cele din urmă la Marea Unire din 1918. În această perspectivă, Unirea din 1859 a însemnat o etapă esenţială, una care trăgea, ea însăşi, concluziile unei îndelungate evoluţii şi care totodată era o premisă în procesul devenirii naţiunii noastre.