Unitate prin creştinism

Una dintre ideile principale ilustrate de marele savant dialectolog Sever Pop (1901 - 1961) în studiile sale privind terminologia creştină românească a fost aceea că alături de folosirea, în toate provinciile româneşti, a aceloraşi cuvinte pentru noţiunile de bază privind familia (mamă, tată, frate, soră, băiat, fată etc.) sau corpul omenesc (cap, frunte, ochi, mână, piept, umăr, picior, deget, unghie, sânge ş.a.), o aceeaşi imagine a unităţii primordiale a dacoromânei ne-o oferă termenii referitori la cult.

Aspectul cel mai important şi în această privinţă îl constituie studiul vocabularului limbii române la nivelul graiurilor populare, unul funcţional: nu este vorba, aşadar, de inventarele din dicţionare, care înregistrează, corect metodologic, rezultate ale diacroniei, ci de constatarea utilizării curente a aceloraşi termeni de bază referitori la cultul religios de către vorbitorii limbii române. În studiile sale, fondate pe rezultatele anchetelor pentru Atlasul lingvistic român, întreprinse între anii 1929-1938, Sever Pop a analizat amănunţit răspândirea teritorială, uniformă şi compactă, a numelor de simboluri, de ritualuri, instituţii şi de evenimente ale vieţii creştine, de origine latină în primul rând, cum sunt cruce, înger, (a) boteza, creştin şi (a) creştina, biserică, sărbătoare, cu particularizările Crăciun, Paşti, Florii etc.

Publicate în străinătate, studiile savantului român au readus în memoria specialiştilor şi au făcut cunoscute oamenilor de cultură din Europa valori primordiale ale etnicităţii şi spiritualităţii româneşti, o noutate, din această perspectivă, reprezentând-o paralelismul cu termeni corespunzători din limbile romanice. De exemplu, proiectată pe hărţi lingvistice ale Europei, răspândirea teritorială a moştenirilor din limba latină cum sunt rom. cruce, it. croce, fr. croix, sp. cruz, românescul creştin, spaniolul şi italianul cristiano, franţuzescul chrétien sau rom. duminică, fr. dimanche, it. domenica, span. domingo constituie o mărturie privind apartenenţa românilor şi a dacoromânei la civilizaţia creştină europeană, ca şi pentru unitatea limbii noastre datorată creştinismului.

Sunt realităţi de care trebuie să ţină seama cei care, destul de grăbit, discută despre o "convertire" târzie la creştinism a românilor. Mărturia, incontestabilă, a tezaurului limbii este în acord cu exemplarele observaţii şi concluzii aparţinându-i marelui arheolog Radu Vulpe (fost profesor la Universitatea ieşeană între 1939 - 1945), care identifică conceptele de "romanitate" şi "creştinism" drept coordonate ale etnogenezei române; iată o demnă de reţinut constatare: "Toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc data precisă când au devenit creştine, cu anul şi uneori chiar ziua, căci toate au adoptat noua religie târziu, din calculele politice minuţios chibzuite. Poporul nostru însă n-o poate preciza, deoarece n-are certificat de botez. S-a născut creştin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanităţii sale, la a cărei desăvârşire creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă" (în volumul De la Dunăre la mare, publicat în 1979, la Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi a Dunării de Jos, Galaţi).

Şi iată cum prezintă Radu Vulpe urmările, favorabile istoric, ale acestui proces: "Dacă poporul nostru n-ar fi fost roman, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa, dar dacă n-ar fi fost creştin atunci, în acel mare moment de răscruce (al marilor migraţii), este îndoielnic că ar mai fi rămas roman".

Aşadar, vechimea creştinismului în spaţiul autohtonilor romanizaţi, pentru care, cu temei, se invocă bazilica paleocreştină de la Niculiţel şi acel unic "martirium", mormântul celor patru martiri-misionari ucişi pentru credinţa lor în Hristos (sec. V), este dovedită şi de latinitatea terminologiei cultului creştin în limba română, studiată de Sever Pop, ca un prinos adus neamului său, de care a rămas profund ataşat sufleteşte în lungu-i exil forţat din anii comunismului.