Ura împotriva răului

Avva Pimen este, probabil, între cei mai blânzi, mai înțelepți și mai reconcilianți asceți ai deșertului egiptean. Sfaturile sale sunt ecouri variate ale Scripturii, iar spiritul Predicii de pe munte a Domnului poate fi adesea recunoscut în cuvintele bătrânului de la care ni s-au păstrat cele mai multe apoftegme în Pateric. 

„Un frate s-a dus la avva Pimen și, stând ei împreună, a început să laude pe un alt frate, zicând despre el că urăște răutatea. Atunci avva Pimen îl întreabă: «Ce este ura de răutate?» Fratele s-a poticnit și n-a știut ce să răspundă. S-a ridicat, a cerut iertare bătrânului și a zis: «Spune-mi, ce este ura de răutate?» Bătrânul a zis: «Ura de răutate aceasta este: când cineva urăște păcatele sale și-i dă dreptate fratelui său»”.

În această scenă îl vedem pe avva Pimen dând dovadă de o minte interogativă, care nu primește de-a gata afirmațiile pe care le aude. Mai mult decât atât, îl vedem că promovează întrebarea, reflecția cu privire la sintagmele cele mai uzuale. Sintagmele acestea sunt înșelătoare. De multe ori cădem pradă automatismelor, le folosim crezând că știm care este sensul lor, dar în realitate sunt doar cuvinte care maschează lipsa noastră de înțelegere. Confruntat, fratele vede limitele sale și cere lămurire bătrânului. Avva Pimen îi oferă atunci un cuvânt care sintetizează tipul de raport cu aproapele pe care îl caută și îl trăiesc monahii. 

Să urăști răul nu înseamnă să pornești într-o cruciadă ce vizează eliminarea răului pe care îl observi în ceilalți; nu înseamnă să ieși din tine și să încerci cu orice preț să faci o lume mai bună în exterior. Ura împotriva răului se dovedește în primul rând în războiul permanent împotriva propriilor tale slăbiciuni și neputințe. Tensiunea continuă în raport cu păcatele proprii aduce cu sine cunoaștere: atât a manifestărilor perfide ale răului, cât și ale naturii umane în general. Din această cunoaștere se nasc apoi îngăduința față de ceilalți și capacitatea de a le da dreptate, de a-i îndreptăți permanent. Atâta vreme cât cunoști intim mișcările răului și fragilitatea umană și ești trecut prin aspre experiențe, nu ai cum să nu fii îngăduitor și să nu îi îndreptățești pe cei din jurul tău. 

Aceasta este soluția, probabil paradoxală, pe care monahii ­pustiului o propun pentru vindecarea lumii. Începe să faci curat în propria ta inimă și apoi binele se va extinde natural. Până la urmă, întreaga istorie a umanității poate fi citită în cheia luptei ­împotriva răului, care a luat de-a lungul timpului formele cele mai neașteptate. Și, de multe ori, lupta împotriva răului a produs, la rândul ei, rău. O tragedie care se perpetuează din generație în ge­ne­rație. Rezolvarea pe care o propun părinții deșertului este radicală și fiecare din cei care o pun în aplicare contribuie, în felul lor, la salvarea lumii, pentru că se fac împreună-lucrători cu Hristos.