Uşile pocăinţei, începutul călătoriei către smerita cugetare

Perioada Triodului este una specială, care îndeamnă la smerenie și pocăință, exprimând dorința Părin­ți­lor Bisericii de a ne îndruma să urmăm Domnului, asemenea celor care, în decursul istoriei Bisericii, s-au străduit să se apropie de El cu sfială cuviincioasă și smerită așezare duhovnicească.

Preafrumoasele lecturi și cântări ale perioadei Triodului sunt cuprinzătoare, copleșitoare și tulburătoare. Ne îndeamnă să deschidem ușile pocăinței, dacă cumva le-am avut vreodată închise, și să ne apropiem de Domnul, care a zis: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).

Perioada Triodului ne îndeamnă la rugăciune şi la privirea cu duhovnicească asprime către noi înșine, mai puțin către ceilalți.

Pilda vameșului și a fariseului prezintă doi oameni care ar putea fi contemporanii noștri, așa cum au fost cei de demult, asupra cărora Mân­tuitorul Iisus Hristos a reflectat și constituie o comoară plină de învă­țături.

Mai înainte de a prezenta parabola, evanghelistul subliniază că Mântuitorul le-a adresat-o acelora care erau încredințați că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți: Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta (Luca 18, 9). Cel mai probabil că vorbirea Mântuitorului a fost îndreptată către farisei. Este cunoscută atitudinea lor potrivnică față de Domnul și învățătura Lui, care le-ar fi putut schimba felul de a fi și de a gândi.

Deși pilda ne oferă o mulțime de teme și reflecții, cea mai cuprinzătoare și actuală învățătură a parabolei este să nu-i disprețuim pe cei de lângă noi. De altfel, Mântuitorul a spus cu alt prilej: Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu Care este în ceruri (Matei 18, 10).

Despre această parabolă, Părinții Bisericii vorbesc în chip magistral. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: Domnul ne-a învățat cum trebuie să săvârșim rugăciunile noastre, pentru a nu fi acestea fără de răsplată pentru cei ce le aduc și nici ca acelea de care credem că ne folosim și ne sunt de folos, acelea chiar să mânie și să supere mult împotriva noastră pe Dumnezeu, dătătorul harurilor, căci este scris: este un drept care piere în dreptatea sa, conform Ecclesiastul 7, 16.

Sfântul Chiril, într-un preafrumos comentariu exegetic, spune că fariseul este osândit nu pentru că s-a rugat fără luare aminte, fiindcă multe sunt învinuirile ce se pot aduce împotriva sa. Mai întâi, el este împovărător, obraznic și lipsit de minte. Se admiră singur, cu toate că strigă Scriptura: să te laude pe tine aproapele și nu gura ta, altul străin și nu buzele tale, cum citim în Pilde 26, 2. El nu știa că nu este lucru vrednic de admirație și de laudă ca un om să fie mai bun decât cei răi, iar vameșul, care stătea departe, nu cuteza nici să-și ridice către înălțime ochii săi, dar printr-o înfățișare roșie de rușine închipuia sfiala sufletului. Ai văzut că oprindu-și slobozenia gurii și a vorbirii ca şi cum n-ar fi avut-o pe ea, a fost bătut de mustrările conștiinței sale? El se temea să fie măcar văzut de Dumnezeu, ca unul ce s-a îngrijit prea puțin de legile Sale și prin înfă­țișarea ce se vădea la arătare, el învinuia răutatea sa. Își lovește pieptul, mărturisește vina, arată ca unui doctor boala și roagă să fie miluit (Sfântul Chiril al Alexandriei).

Sfântul Teofilact, interpretând parabola, afirmă: Domnul nu încetează a curăți prin multe învățături patima mândriei, căci de vreme ce mai mult decât alte patimi supără mințile omenești, pentru aceasta în multe locuri și de multe ori învață despre acestea.

Cuviosul Nichita, ucenicul Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog, spune: Toată părăsirea celor ce se nevoiesc le vine pentru slava deșartă, pentru osândirea aproapelui și pentru arătarea virtuților. Deci oricare dintre acestea se arată în sufletele celor ce se nevoiesc le pricinuiește părăsirea de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ucenicul marelui teolog amin­tește celor care se nevoiesc și au multe virtuți că pentru slava de­șar­tă, pentru osândirea aproapelui și amintirea virtuților își pot pierde plata lor. Să luăm aminte!

Graiurile fariseului sunt asemenea cuvintelor unui om mulțumitor: Dumnezeule, Îți mulțumesc! Iar cele de pe urmă cuvinte sunt pline de toată nebunia, spune Sfântul Teofilact. Dar cum a zis, nu sunt, adică la sine a lipsit isprava și la a sa putere, iar în a-i osândi pe alții, aceasta cum poate să fie a omului care știe că la Dumnezeu are cele pe care le are? Nu sunt ca ceilalți oameni, a amintit! A adăugat faptele cele bune, postea de două ori pe săptămână și oferea zeciuială. Că se cuvine nu numai să se abată de la rău, ci să facă și bine, după cum spune Psalmul 37, versetul 27. Dau zeciuială din toate câte câștig! Atât mă împotrivesc răpirii și nedreptății, încât și pe ale mele le dau, iar zeciuiala se pare unora, și odată, s-a rânduit de către Lege, dar cei care adânc o cercetează află că trei zeciuieli învață legea. Și aceasta o vom înțelege cu amănuntul din Deuteronom, dar fariseul se înșela. Vameșul, în comparație cu el, stătea departe, dar nu doar departe cu locul, ci și cu chipul și graiul și cu zdrobirea inimii, foarte departe era de acela, adică de fariseu. Se rușina să-i ridice către cer ochii, nevrednici de vederea celor de sus judecându-i pe aceștia, care au voit să vadă, să se veselească de bunătățile pământului. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Cuvintele Evangheliei ne spun că pentru aceasta vameșul s-a pogorât mai îndreptat, pentru că necurat este înaintea Domnului cel care se înalță cu inima (cf. Pilde 16, 5).

Sfântul Teofilact se minunează: Cum fariseul cu puține graiuri ale înaltei cugetări se osândește, iar Iov, grăind, se încununează? Pentru că fariseul, nimeni silindu-l, stătea și bârfea, osândea pe alții, nici o nevoie strâmtorând-o, iar Iov, fiindcă prietenii îl strâmtorau și mai greu decât necazul ce se întâmplase, stăteau asu­pră-i și ziceau că pentru păcate a pătimit acestea, a fost silit și a numărat isprăvile sale. Că de s-ar fi încredințat oamenii cum că păcate erau cele pe care le făcea Iov și pentru acelea pătimește, s-ar fi îndreptat să facă aceleași lucruri. Așadar, el a fost iubitor de străini, în loc să fie urâtor al acestora și deci s-ar fi făcut urâtor de străini, în loc de iubitor de străini. Nemilostiv și nedrept în loc de milostiv și drept, ca acestea erau faptele lui Iov.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că parabola arată deosebirea dintre cel vrednic și cel nevrednic. Chiar dacă unul se considera cu viețuire aleasă, iar celălalt se osândea, Dumnezeu privea înlăuntrul inimii lor. El tâlcuiește cele ascunse de la zidirea Lumii. Dumnezeu vede ascun­zi­șurile inimii (I Petru 3, 4). El pre­țuiește mai mult sufletul unui sărac evlavios și smerit, decât pe cei care s-ar putea să aibă anumite virtuți, dar sunt lipsiți de smerenie și evla­vie.

Aceasta este și atitudinea pe care Biserica o recomandă creștinilor. Când mergem la biserică, întrucât fără rugăciunea comunitară suntem singuri și fără ajutor, s-ar putea să descoperim în sufletele unora mai multă evlavie, smerenie și dragoste decât la cei despre care ne așteptăm, întrucât Dumnezeu privește dincolo de ceea ce se vede.

Fariseii doreau mult să-și evi­den­țieze evlavia, să se compare, dar niciodată cu cei bineplăcuți lui Dumne­zeu, care au iubit calea Lui și au ur­mat ce Mântuitorul învăța prin cu­vânt și faptă, ci doreau să-și arate superioritatea, privind la cei aparent păcătoși și disprețuiți în societatea căreia-i aparțineau.

Fariseul din parabolă Îi mulțumea lui Dumnezeu că nu este ca ceilalți oameni, dar de fapt săvârșea păcate mai mari decât ale celor acuzați de el. Se lăuda că postește. Domnul le-a cerut celor ce-L ascultau să nu se arate oamenilor când postesc, să nu fie niciodată triști ca fățarnicii care își smoleau fețele, adică își schimbau chipul tocmai pentru a arăta oamenilor nevoința lor. Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că rugăciunea, fapta cea bună și credința sinceră sunt bine primite dacă sunt săvârșite în discreție și intimitate duhovnicească (cf. Matei 6-21).

În rugăciunea a cincea de la Sfântul Maslu se afirmă: Că de vei intra la judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată. Părinții Bisericii au parafrazat cuvintele din profetul Isaia 64, 6: Toată dreptatea noastră este ca un veșmânt întinat.

Oare de ce fariseul și noi n-am privi la smerenia profetului Isaia? Omul drept și temător de Dumnezeu își considera dreptatea sa aidoma unui veșmânt întinat...

Ceea ce oferim oamenilor este posibil să nu fie întotdeauna apreciat de Dumnezeu. Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, ne spune psalmistul inspirat de Dumnezeu.

Evlavia, dragostea și încredința­rea că Dumnezeu va privi către el au avut rezultat pe măsură pentru vameşul din Evanghelie. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Fariseul, lăudându-se, s-a îndepărtat de Dumnezeu, după cum citim în Faptele Apostolilor (4, 12): Nu este pe cer nici un nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim. Trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, Care privește dincolo de părerile și încercările prin care ar putea trece vreunul dintre pământeni.

Vameșul și fariseul reprezintă două căi. Să mergem mereu pe drumul smereniei și al pocăinței. Aceas­tă călătorie sfârșește în Cer. Celălalt drum este amăgitor. Să ne ferim de el!