Vâlceaua lui Teo Vâlcu

Într-un text din anul1870, Mihai Eminescu propunea, nu mai mult nici mai puţin decât o Ligă (federaţie) spirituală europeană! Ne-a reamintit acest gând academicianul Mihai Cimpoi, în alocuţiunea susţinută la Simpozionul internaţional „Români majoritari/ Români minoritari: interferenţe şi coabitări lingvistice, literare şi etnologice“ (Iaşi, 19-21 septembrie 2007).

Într-o confesiune, actorul Teofil Vâlcu (născut în decembrie 1931, ca fiu de preot militar invalid de război; decedat în octombrie 1993) spunea: „… cea mai emoţionantă clipă a carierei mele actoriceşti a fost acea seară din timpul Festivalului Mihai Eminescu - 1969, când pe lacul grădinii publice din Botoşani am spus Scrisoarea III, avându-l alături pe marele Ştefan Ciubotăraşu“.

Teofil Vâlcu ar fi împlinit 75 de ani! La aceeaşi vârstă (celebrată recent) scriitorul Ştefan Oprea îi dedică o carte (studiu, album, istorie) apărută la editura „Timpul“ (coordonată de Cassian Maria Spiridon).

Gest mai frumos, prietenesc şi inspirat, nici nu se putea! Aşa cum îl ştim, temeinic, generos, enciclopedic, Ştefan Oprea a adunat tot ce era posibil pentru o monografie-portret închinată omului, actorului, directorului Teatrului Naţional din Iaşi (în perioada 1972-1979, urmând la direcţiune poetului Corneliu Sturzu).

Peste trei decenii în slujba teatrului, a artelor, născutul în Hăneşti de Botoşani, Teofil (Teo, pentru prieteni) a urmat cursurile şcolii din sat (instituţia îi poartă, astăzi, numele). A studiat teatrul în Cluj, optând pentru Iaşii bisericilor şi muzeelor.

A întruchipat numeroase personaje, de la „Falstaff“-ul lui Shakespeare la edificiul „Ştefan“ din „Apus de soare“ (după inubliabilul, greu egalabilul Calboreanu).

Regretatul Val Condurache, prietenul, secretarul literar, director (un timp) al Naţionalului ieşean scria: „El, actorul, era mai mult decât un artist, era o forţă a pământului, grea şi misterioasă, care-ţi dădea sentimentul că lucrurile au stabilitate, durată…“

Ştefan Oprea, autor al atâtor opuri importante, îşi organizează pledoaria ca un veritabil regizor. Articulează, impunător, edificiul, portretizând, în cercuri concentrice, un spirit, o instituţie, un oraş, o epocă. Sunt folosite numeroase imagini-document, conţinând secvenţe memorabile (de la Miluţă Gheorghiu la Anny Braeschi, de la Costache Sava la Sorana Coroamă, de la Valentin Silvestru la Puiu Vasiliu etc.).

Notele (inclusiv cele de subsol), anexele, extrasele din presă, epistolarul ilustrativ, interviurile, alte fragmente relevante înnobilează, însufleţesc excursul factologic, fatalmente discursiv într-o asemenea întreprindere, încât cartea se citeşte colocvial, cu benefică tulburare. „… Acasă la Teo e cald (o, nu, nu de la calorifer) şi plăcut. Şi el şi doamna Ani sunt oameni deschişi şi bucuroşi întotdeauna de oaspeţi. Stă într-un apartament de pe strada Ştefan cel Mare. L-a făcut un adevărat cuib al familiei, dar şi un fel de sanctuar al Thaliei. Fotografii, cărţi, discuri, albume, te trag imediat după ele în lumea teatrului. Iar el, Teo, stă, drept şi puternic, în mijlocul lor…“ (pag. 45).

Impresionante sunt interviurile şi textele despre actor, semnate de Aurel Leon, N. Barbu, Liviu Leonte, Bogdan Ulmu, George Pruteanu etc. sau portretul realizat de Dan Hatmanu. O mică antologie de poezii dedicată teatrului şi profesiei de actor este binevenită, însumând poeme de Vasile Voiculescu, Mihai Codreanu, Dimitrie Stelaru, Marin Sorescu, Octavian Soviany.

Drept şi puternic, Teofil Vâlcu în vâlceaua noastră culturală (vâlcea, de la latinescul vallicella-vallicula)…