Valiza de lemn

Să știi c-o să dau milităria jos din pod!, zicea mamaia, când se întâmpla să o supăr prea tare. Și se întâmpla des, pentru că ea n-o dădea niciodată, iar eu tocmai d-asta o supăram, ca să văd ce este aia militărie! 

Într-o zi, m-am urcat în pod și, găsind într-un colț valiza de lemn cu care fusese tataie în armată, am zis că despre ea trebuie să fie vorba. Și-am dat-o jos, ca să nu se mai obosească mamaia.

Din ziua aia, văzând cu ochii mei cum arată milităria, am început să fiu foarte cuminte.

Stăteam ceasuri întregi lungit în pat și mă uitam la valiza ce-l însoțise pe tataie în război.

Într-o dimineață, i-am auzit balamalele ruginite scârțâind și au sărit din valiză pe pardoseala de pământ galben a odăii în care dormeam toți anii de militărie ai lui tataie. Doamne, ce ani tineri erau! Mai tineri decât anii pe care-i avea atunci tata.

Erau ca un fum albăstrui ce țineau o raniță în spate și o pușcă în mână, tot de fum și ele, care se uita pe furiș afară pe fereastră. Poate la cerul la fel de albăstrui de deasupra. Poate la mărul înflorit din curte. Poate la femeia bătrână care venea, amintindu-i de chipul de altădată al mamaiei, dinspre poartă.

Mă gândeam că anii tineri ai milităriei lui tataie nu puteau să caute decât o femeie de vârsta lor. Pe care însă n-o găseau! D-asta au și apăsat cred pe trăgaciul puștii.
Mi-era teamă să nu vină mamaia înăuntru chiar atunci și să nimerească în plin război.

În cele din urmă, anii de fum ai lui tataie au băgat de seamă că mă aflam și eu acolo, mi-au făcut semn cu mâna să nu mă sperii și, oprind războiul, au intrat, cu tot cu pușcă, în valiză la loc.

Nu i-am spus mamaiei nimic. Nu exista dimineață în care valiza de lemn să nu se deschidă și să nu văd tinerețea lui tataie dându-și jos din picioare bocancii grei, soldățești, și umblând desculță prin cameră. Chiuia de drag ori de câte ori atingea cu tălpile goale podeau de pământ galben din odaie. Parcă voia să se ia la întrecere cu chiuitul gloanțelor. Tot de drag am chiuit de câteva ori și eu. Dar în șoaptă, ca să nu mă poată auzi mamaia.

A venit mai apoi o toamnă în care valiza s-a deschis, dar fumul acela albăstrui dispăruse. Am înțeles atunci că anii mei tineri sunt de aceeași vârstă cu anii tinereții lui tataie și trebuie vârâți în locul acestora înăuntru. Ceea ce am și făcut. După care am închis vechea valiză de lemn și am plecat, însoțit de chipul de fum al tatei, la militărie.