Valoarea timpului la Sfântul Ioan Gură de Aur

Să-L rugăm pe Domnul cât mai avem timp; să facem binele, astfel încât şi de viitoarea gheenă nemuritoare să ne izbăvim şi de cereasca Împărăţie să ne învrednicim“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre pocăinţă).

Oricare dintre noi, în fiecare zi, are de înfruntat teri­bi­­la problemă a tim­pului; constatăm astfel că ba trece prea repede şi nu avem vre­me să facem ceea ce ne pro­pu­nem, ba atunci când ar trebui să aşteptăm un pic ne pierdem fără excepţie răbdarea în fa­ţa întârzierii. Aşadar, nici scur­gerea rapidă nu ne mul­ţu­meş­te, nici zăbava nu ne li­niş­teş­te, ci dimpotrivă suntem traşi din ambele părţi, ca în­tr-un vertij, spre aşa-numitul stres cotidian. Şi iată cum timpul, care pentru unii se mă­soa­ră nu în ceasuri, ci în bani, de­vi­ne, prin însuşi definitoriul său caracter trecător, un vrăj­maş de temut şi mai cu seamă de neînţeles pentru omul con­tem­­poran. Totuşi, Biserica are un anume fel de a privi şi de a va­loriza timpul care, după cum se ştie, este una dintre dimensi­u­nile lumii fenomenale, gândi­tă însă, prin însuşi actul cre­a­ţiei, într-un raport cu veşnicia şi implicit cu Ziditorul univer­su­­lui. Aşadar, abordarea ecle­si­a­­lă se raportează înainte de toa­te la vrednicia aparte a tim­pu­­lui, văzută în Creştinism ca timp al mântuirii, iar din a­ceas­tă perspectivă el ar trebui să fie pus în valoare pe deplin, în fiecare moment începând de a­cum. Aceasta, întrucât, aşa cum oricine poate observa, timpul este ireversibil şi finit. Vă­dit este că timpul vieţii e scurt, nu trebuie să ne batem foarte mult capul cu cercetarea şi cu fi­losofarea asupra sa, întrucât A­postolul Pavel ne spune foarte lim­pede „că vremea s-a scurtat de acum“ (1 Corinteni 7, 9).

Prin urmare, pierderea fără rost a timpului este o mare pa­gu­bă şi un mare păcat, potrivit Sfân­tului Ioan Gură de Aur, ca­­re nu se sfieşte să-i apostro­fe­­ze pe cei ce-l irosesc, sensi­bi­li­­zându-ne prin zugrăvirea unui crâmpei de viaţă pe cât de sim­plu, pe atât de convingător, prin faptul că reuşeşte să oglin­deas­­că în câteva cuvinte în­trea­ga viaţă a omului:

„Aşa cum păţesc slugile cele le­neşe care, ducându-se în pia­ţă să târguiască, lasă însă la o par­te scopul pentru care au fost tri­mise de stăpânul lor, a­li­pin­du-se de cei ce stau degeaba a­co­lo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dum­nezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, fru­museţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoa­re cu nimic, după cum şi slu­gi­le, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile u­nora dintre cerşetori, iar mai a­poi, venind acasă târziu, pri­mesc lovituri de la stăpânii lor. Mul­te încă uită să se mai în­toar­că acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios“ (Omilia 3 la Romani).

De asemenea, în viaţa omului timpul este legat indisolubil de moarte; fiind prin fire finit, în­că din primele momente ale e­xistenţei, nisipul scurs din clep­sidră arată deodată cu creş­terea omului şi apropierea ine­vitabilă de moarte, în calita­te de ultimă staţie a existenţei noas­tre terestre. Dar, deşi timpul acestei vieţi este finit şi li­mi­­tat, el are un caracter unic, şi tocmai într-aceasta constă ne­preţuita sa valoare; ceea ce se poate dobândi în răstimpul vie­ţii nu poate fi dobândit re­tro­activ şi nici după scurgerea lui, dincolo:

„După moarte nu mai exis­tă timp de pocăinţă şi în iad su­fletul care s-a omorât prin pă­cate nu mai poate reveni la via­ţa cea du­pă Dumnezeu“ (Des­pre Preo­ţie).

În concluzie, îndemnul e­sen­ţi­al al Sfântului Ioan Hri­sos­tom, ca şi al tuturor Părinţilor Bi­sericii de altfel, este acela de a fi totdeauna cu luare aminte; via­ţa este presărată cu multe ne­cunoscute, piedici, boli, răz­boaie etc., care pot scurta timpul mântuirii şi este posibil să trea­că mult timp şi să nu izbutim în nici un fel mântuirea, de a­ce­ea cât avem vreme să ne în­toar­cem la Dumnezeu şi să nu că­utăm în acest timp ceea ce nu-i este propriu, adică odihnă şi desfătare. De asemenea, timpul terestru nu a fost conceput să posede o anume valoare în si­ne, ci să se afle totdeauna în re­laţie cu veşnicia, care este de fapt sensul final al timpului şi al tuturor faptelor de sub timp:

„Acesta este timp de po­că­in­ţă, în vreme ce acela al ju­de­că­ţii; acesta este timpul nevo­in­­ţe­lor, în vreme ce acela al cu­nu­ni­lor; acesta este timpul os­te­ne­lii, în vreme ce acela al odihnei, a­cesta este timpul sudorilor, în vre­me ce acela al răsplăţilor… A­şa­dar, să-L ru­găm pe Domnul cât mai avem timp; să facem bi­ne­le, astfel încât şi de viitoarea ghee­nă ne­muritoare să ne iz­bă­­vim şi de cereasca Împărăţie să ne în­vrednicim“ (Cuvânt despre pocăinţă).