Vanitate și smerenie

Când am fost întrebat dacă sunt de acord ca sala de lectură a Bibliotecii Județene „Marin Preda” din Alexandria să poarte numele meu, aș fi putut să spun: Nu! Dar n-am spus. Vanitatea a luat-o îna­intea smereniei.

Apoi m-am tot gândit dacă mi se cuvine o astfel de onoare. Deși am ajuns în pragul bătrâneții, continui să-l simt în mine pe copilul acela de demult al unei mame ne­știutoare de carte, care nu înțe­le­gea, în primul an de școală, de ce îl striga învățătoarea Mitroi, când pe el îl chema Fănel? Așa mi se spunea acasă și tot așa îmi ziceau și copiii cu care mă jucam.

La serbările de sfârșit de an, când se dădeau premiile, printre cei strigați să vină pe scenă mă număram și eu. Îmi venea să intru în pământ de rușine, când îmi auzeam numele rostit în fața câtorva sute de oameni, căci venea aproape întregul sat la căminul cultural ca să vadă festivitatea de premiere a elevilor cu rezultate bune la învățătură.

Doamne, ce tare îmi bătea inima! Mai ales atunci când trebuia să recit și o poezie. Odată m-am oprit după prima strofă și am fugit de pe scenă. Fug, într-un anume fel, și acum. Doar că la începutul verii, când mi s-a pus întrebarea ce-a dus la scrierea acestor rânduri, m-am oprit din fugă nițel și am zis: Da! După care, știu că n-o să mă credeți, dar chiar așa s-a întâmplat, mi-am văzut numele uitându-se supărat la mine: Ne înțeleseserăm, mi s-a părut că-l aud spunându-mi, să fiu doar al tău, și acum, ca să-ți fie satisfăcută mândria, te desparți, iată, de mine! Unde e bruma aia de smerenie a copilului care ai fost? Sunt și acum, îi răspund. D-asta mă și simt atât de stânjenit. E ca și cum aș fi chemat din nou pe scenă ca să primesc un premiu pe care l-ar merita și alții. Poate chiar mai mult decât mine.

Ce potriveală! Exact în ziua de naștere a femeii care m-a adus pe lume, numele meu e dat sălii de lectură a bibliotecii din orașul în care mi-am făcut liceul. Poate că asta n-are legătură nici cu vanitatea, nici cu smerenia, Și totuși eu le simt pe amândouă. Și-o văd pe mama privindu-mă din cer și spunându-mi: Ești încă viu. Puteai să mai ai un pic de răbdare!

Puteam, într-adevăr, dar n-am avut. Te rog să mă ierți, îi răspund mamei în gând. Și tot în gând îi cer iertare și numelui meu, că n-am găsit puterea să-l țin lângă mine, lăsându-l de unul singur prin lume!