Vara care trece

Într-o noapte lungă de iarnă sunt urmărit obsesiv de amintirea luminii copleşitoare din amiaza însorită a unei zile de vară. Recunosc că iarna trecută, îngheţată şi plină de zăpadă, mi-am promis de nenumărate ori să profit din plin de această vară, să nu pierd nici un apus de soare, să nu mă plâng de arşiţa de la miezul nopţii şi să nu mai consider pierderea, din nou, a ochelarilor de soare ca o tragedie personală. Acum, la încheierea verii, constat că nimic din ceea ce mi-am propus nu am îndeplinit. Îmi pare rău de vara care trece fără să mă fi bucurat de ea, aşa cum aş vrut să o fac. În acelaşi timp, îmi este la fel de clar că şi anul trecut, şi acum doi ani, şi în alţi ani, am fost cuprins de aceleaşi regrete. În septembrie, când dimineţile sunt din nou întunecate, mă simt înconjurat de o atmosferă de sfârşit de lume, care se estompează odată cu aşezarea liniştitoare a toamnei. Atunci zilele însorite, mai rare, sunt mici bijuterii de lumină pe care le iei cu tine în speranţa că noua iarnă va fi mai blândă.

Aşa se împlineşte din nou un ciclu, mai trece un an, vine altul, cu vise noi care se adaugă celor deja bătrâne, dar şi cu acele câteva realizări şi împliniri care, asemenea cărămizilor aurite, se zidesc şi rămân trainice pe pereţii sufletului. Un an bun, o ştim de mai multă vreme, este acela care rămâne cam la fel de bun ca şi cel trecut. Adică, nimic din ceea ce este bine şi aşezat nu se schimbă prin ameninţarea unei boli sau a altor necazuri.

În nuvela "Ultima vară" apărută în volumul "Minciuni de vară", scriitorul german Bernhard Schlink pune problema unei asemenea schimbări tulburătoare: Zi de zi şi an de an, Thomas Wellmer s-a crezut norocos. El este considerat un filozof important, care este ascultat şi aplaudat în toate marile oraşe ale lumii. În acelaşi timp este înconjurat de o familie minunată, de copii şi nepoţi care-l iubesc. Ca în fiecare vară, toată familia se adună într-o vilă pe malul mării, în speranţa unor zile plăcute şi însorite de vacanţă. Doar că această vară nu se aseamănă cu celelalte. Thomas Wellmer are cancer şi boala avansează rapid, cu dureri insuportabile. Cum nimeni din familie nu ştie acest lucru, vacanţa este la început la fel de frumoasă ca fiecare dată. Dar Wellmer şi-a adus cu el o sticluţă de otravă pe care a ascuns-o în frigider, în spatele unei sticle de şampanie. S-a hotărât ca într-una din zile, după ce sticla de şampanie va fi consumată, să-şi pună capăt vieţii. Familia va crede că a suferit un atac de cord. Însă iluzia unei morţi "fericite" în mijlocul familiei se spulberă atunci când soţia lui găseşte sticluţa cu otravă. Confruntat cu ea, Thomas Wellmer mărturiseşte adevărul despre boala necruţătoare şi dorinţa de a-şi pune capăt zilelor, pe care o consideră ca fiind un drept "legitim". Răspunsul soţiei sale este fără echivoc. Ea consideră faptul că soţul ei nu i-a destăinuit apariţia unei asemenea boli cumplite, chiar mai rău şi mai dureros decât vestea că soţul ei este bolnav de moarte. Probabil, consideră ea, toată viaţa, toţii anii petrecuţi împreună, toate eforturile ei nu au însemnat nimic pentru el. Ea a fost doar o umbră lângă el, o apariţie fără importanţă în viaţa acestuia, o simplă figurantă, nedemnă de a cunoaşte problemele şi necazurile bărbatului ei. Acelaşi reacţie o are şi fiul care-i răspunde tatălui că acolo unde nu există adevăr, nu poate să existe nici dragostea. Thomas Wellmer rămâne singur, bolnav şi bătrân în vila de vacanţă. Nu ştim ce se va întâmpla mai departe.

Thomas Wellmer se comportă straniu, dar nu neobişnuit pentru această lume care este, adesea, greu de înţeles. Există o tendinţă care impune fuga de lume şi de răspunderea reală a omului, izolarea în absurd şi în singurătate, chiar atunci când apropierea celor dragi, dragostea şi înţelegerea lor ar fi cel mai bun medicament. Nu ştiu la ce ne serveşte atâta înţelepciune pe care susţinem că o avem noi, oamenii moderni, dacă aruncăm la gunoi propria viaţă, fără să vrem să mai ştim că ea e darul Lui Dumnezeu şi cel mai important semn al iubirii Sale pentru noi. Este bine că timpurile moderne ne învaţă să preţuim şi să ne folosim de ceea ce considerăm unanim ca fiind drepturile noastre. Prin ele putem să trăim în demnitate şi respect, faţă de noi înşine şi faţă de semenii noştri. Totuşi, chiar dacă trupul se îmbolnăveşte fără speranţa unei revenirii la ceea ce era înainte, nu-mi imaginez sinuciderea ca fiind un drept, o virtute şi o rezolvare. În Elveţia, o ordonanţă birocratică prevede că un bolnav poate fi "ajutat" să moară, dacă o doreşte, atunci când trei medici diferiţi atestă boala acestuia ca fiind incurabilă. Nu cred să existe vreo ordonanţă care să ceară ca un bolnav într-o fază terminală să fie ţinut de mână, să i se zâmbească, şi să i se dea cu adevărat posibilitatea de a-L descoperi pe Dumnezeu în acel ceas al suferinţei greu de îndurat. Chiar dacă disperarea este reevaluată la rangul de drept fundamental al omului, nu vreau să beneficiez de el. Mă îngrozeşte imaginea acelui bolnav grav care în singurătatea sa este pus să alerge după trei doctori, care să-i dea în scris că moare oricum şi că singurul ajutor pe care-l mai poate primi e o cupă de şampanie în care s-a amestecat otravă.

Vom fi cu adevărat înţelepţi numai atunci când ne vom măsura viaţa cu o altă măsură decât aceea a legilor lumeşti. Fiindcă ea, viaţa, ca şi trecerea verii la fiecare început de septembrie, nu poate fi oprită nici de vreo teorie şi nici de o dorinţă de a schimba ceea ce a fost de la începutul vremurilor. "De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei, şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (Evrei 12, 1-2). Chiar dacă este greu de crezut, orice clipă, orice suferinţă este mereu un alt început, care n-are voie să fie îngropat sub deznădejdea otrăvită a unui sfârşit groaznic şi nefiresc de drum, imaginat ca ultimă raţiune de a scăpa.

Şi vreau să cred că povestea lui Thomas Wellmer se încheie şi ea altfel. Sper că familia lui se va întoarce la el în acea ultimă vară, pentru că orice greşeală trebuie odată să fie iertată. Doar aşa, chiar bolnav şi bătrân, va dobândi speranţa în viaţa cea fără de greşeală.