Vară dușmană

Femei bătrâne stând pe pragul caselor și privind în gol. Sau în telefon, ceea ce tot în gol înseamnă. Sunt de vârsta mea femeile acestea. Dacă nu cumva un pic mai tinere decât mine.

Satul din care sunt casele pare să fie pe patul de moarte. Oamenii nu-l mai pot ține în viață. Abia se mai țin pe ei. Noroc cu păsările! Cu graurii, îndeosebi, care nu-i lasă sufletul să plece. S-au mutat de pe câmp în curțile oamenilor. Năvodul țesut din glasurile lor nu lasă nici cel mai mic strop de liniște să treacă.

A rămas doar miezul verii pe câmp, deși sunt primele zile de toamnă. Și-a rămas și soarele, ce se rostogolește între orizonturi ca o roată de lemn cuprinsă de flăcări. De la ce căruță o fi scăpat? Aleargă de colo până colo, pârjolind totul. Nu are cine s-o prindă. Nu există nici o fântână care s-o stingă. Fântânile s-au dus departe, în fundul pământului. Le-au rămas doar cumpenele la suprafață, ca niște țipete încremenite în văzduhul fierbinte. Cine să le mai audă?

Păsărilor le este foame. Scormonesc de pe crăcile pomilor curțile, căutând de mâncare. Orice!

Trec nori de grauri pe deasupra satului, întunecând drumul. Nu scapă nimic de ciocurile ce se năpustesc ca o grindină de sus. Fac prăpăd în locul pe care-l țintesc. Rămân viile goale. Chelesc dintr-odată prunii. Tot așa, merii și perii. E mare foamea bietelor zburătoare! Nu le cheamă nimeni la masă. N-au nici de unde, nici cu ce să-și cumpere de mâncare. Cum să te superi pe ele? E mai puțin al lor decât al oamenilor pământul din care cresc toate?

Seceta a pustiit câmpurile. Graurii pustiesc ce-a mai rămas după secetă.

Femeile de pe pragul caselor caută un căpețel de speranță. Cât să-și lege zilele multe din trecut de ziua de mâine, care întârzie, tot întârzie să vină. Parcă niciodată n-a întârziat atât de mult ca în vara asta duș­mană. Numai să nu-și lege căpețelul cu pricina în jurul gâtului și să-și dea apoi drumul în golul din fața ochilor.

Ce bine că e atât de scurtă spe­ranța! Scurtimea ei le ține în viață, ținând, totodată, și satul. Împreună cu graurii.

Roata de foc de pe câmp se rosto­golește întruna. Sunt din satul meu casele pe pragul cărora stau femeile, pustiite de așteptarea zilei de mâine.

Nu are cine să le spună că ziua de mâine nu mai vine. Asta le și ține în viață. Și pe ele, și satul! E bună și lipsa de speranță, câteodată! Doar ajutându-te de ea poți străbate, cu ochii înecați în lacrimi, pustiul lăbărțat peste vara aceasta, ce nu pare încă pregătită să plece.