Văratecul - tărâmul de creație al ierarhului scriitor Bartolomeu Valeriu Anania

În 17 și 18 ianuarie 2025, la Suceava, s-au strâns în sobor, pentru cea de-a 12-a oară, prețuitorii ierarhului, cărturarului de spiță nobiliară, meșterului verbului cu sclipăt de nestemat, Bartolomeu Valeriu Anania, spre a-i evoca personalitatea și a-i revela, prin hermeneutică de altitudine academică, prețioasa sa moștenire spirituală în simpozionul național ce-i este consacrat. A fost un fericit prilej de a rememora șederea sa la Văratec, toposul cel sacru ce i-a fost vreme de peste un deceniu sălaș de creație și hodină.

Văratecul a fost dintotdeauna loc de popas și viețuire al intelighenției, în special al celei moldave. Evghenia Negri, sora poetului, a ales Văratecul pentru călugăria sa. Rafinata descendentă a unei ilustre familii boierești a adus în chinovie, așa cum aveau să facă și alte maici provenind din elită, Macri, Lecca, Roșca, nu doar blazon nobiliar, ci și un mod de viață ce amintea de cel de pe la curțile unde veniseră pe lume și-și trăiseră adolescența și parte din tinerețe. Maica Evghenia Negri este cea care, având un pronunțat simț al istoriei și al datoriei de a da seamă de mersul acesteia, a scris primul istoric al Mănăstirii Văratec, prețios izvor de cunoaștere a devenirii în timp a mănăstirii. Safta Brâncoveanu, schimonahia, a cărei statuie princiară, operă a lui Ion Jalea, stă de veghe în fața Bisericii Mari, dând binețe pelerinilor, a înscris Văratecul între mănăstirile cu panaș domnesc. Oamenii de cultură, scriitorii, artiștii, au găsit la Văratec o atmosferă cum nu se poate mai prielnică lucrării lor, odihnei, reflecțiunii. Unele dintre aceste mari spirite au intrat în mitologia mănăstirii. Mihai Eminescu în primul rând. Poetul a stat mai multe zile în casa unei maici de lângă Biserica „Schimbarea la Față”, în apropiere de cimitir. În interviurile acordate lui George Bălăiță și lui Mircea Radu Iacoban, maica Epraxia Diaconescu, trecută la cele veșnice în 1967, la 107 ani, dezvăluia că-l văzuse pe Eminescu în casa în care ucenicea ca soră. Șederea aici a Eminescului e în directă legătură cu prezența la Văratec a Veronicăi Micle. Deseori Veronica părăsea casa ei de zestre de la Târgu Neamț și se instala în chiliile monahiei Fevronia Frosânei din curtea Bisericii „Sfântul Ioan”. Aici s-au scurs ultimele ei săptămâni de viață în 1889, ce-i și anul sfârșitului lui Eminescu. Se retrăsese la Văratec spre a-și găsi liniștea grav zdruncinată de moartea poetului, dar nu mai era defel în largul ei. Nu mai putea fi zărită ca de obicei în plimbare pe ulițele Văratecului, urcând pe cărările ce duceau spre înfloritele poiene, ori către Filiorul cu a sa coamă de stejăriș, reflectându-se în albeța de lună plină a Pădurii de argint. Veronica Micle avea să se stingă la 4 august 1989, fiind înmormântată în curtea Bisericii „Sfântul Ioan“, la câțiva pași de casa unde trăgea venind la Văratec.

Aidoma lui Eminescu și Veronicăi Micle și urmașii lor în ale scrisului au avut în Văratec locul predilect de vacanță și lucru. „Viețiștii”, în frunte cu „Magul” lor Garabet Ibrăileanu, au reprezentat cea mai numeroasă și pregnantă prezență în chinovie. Scriitorii, pictorii, muzicienii veneau în vacanță vară de vară, an de an la Văratec. Ședeau la aceleași maici și se simțeau în căsuțele în care, ca să intri, trebuia să-ți pleci capul, ca fiind acasă. Maicile, cele bătrâne și ucenicile lor, trăiau ca într-o comuniune de rudenie cu cei pe care-i găzduiau. „Viețiștii” se adunau în veritabile serate literare, alături de confrații din București, sau din alte centre culturale ale țării. Văratecul se transforma în colonie scriitoricească, artistică. Cam la fel au stat lucrurile și după război, când această tradiție n-a dispărut, ci s-a perpetuat în pofida ostilități regimului comunist, ce căuta pe orice cale să-i îndepărteze pe creatori de religie și de biserică. Intelighenția Iașilor se muta aproape in corpore vara la Văratec. De asemenea și destui bucureșteni, mai ales cei care supraviețuiseră din cercul „Vieții românești”. Din 1979 a devenit nevoitor al Văratecului și arhimandritul Bartolomeu Anania. Își putea permite șederi mai îndelungi, popasuri de creație dincolo de Bucureștiul tentacular și tot mai puțin respirabil. Își amintise atunci de Văratec, unde, fiind într-o inspecție, după agapa de seară petrecuse ceasuri pe un ceardac, în susurul muntelui poleit de lumina lunii și fusese colindat ca nicăieri de muze. Atmosfera asta poeticească, care-l îmbrățișase, suflase vânt în pupa inspirației. A fost acea seară una fastă și izvor al unor creații viitoare. Atunci în 1979 a încolțit în el chemarea Văratecului, deși firesc ar fi fost să se îndrepte spre tărâmul chinovial al Olteniei, unde era acasă și prin însăși geneza sa monahală. De altfel, identificându-se cu acesta, avea să-l zugrăvească cu pană măiastră și să-i tâlcuiască duhul cel de adânc ceva mai târziu în „Cerurile Oltului”. Prin acest sadovenian „cântec al amintirii” Văratecul îl ademenea ca o știmă. Putea pune acolo un picior, că Vlădica Ciopron îl poftise să stea cât dorește și când vrea s-o facă în Palatul său episcopal. „Un apartament îți este rezervat”, îi spusese nu o dată. Episcopul trecuse la cele veșnice, Palatul intrase în patrimoniul Mănăstirii Văratec, dar proprietarul princeps lăsase maicii starețe Nazaria Niță cuvânt testamentar privitor la făgăduința sa. Când i-a adresat rugămintea celei care păstorea așezământul monastic, Nazaria Niță, a găsit toată deschiderea, cum îmi preciza în interviul din 1993 arhimandritul Bartolomeu. „- Dragă domnule Ilisei, obișnuiesc să nu introduc cuvântul întâmplare în vocabularul meu, pentru că nu cred în el. Maică-mea avea o vorbă din bătrâni și pe care o folosesc acum și-n limbajul Sfintei Scripturi, rânduială. Rânduiala vine de la rânduri, a intra în rând sau a reintra în rând. Deci a reintra într-o ordine. Iar când această rânduială este făcută de Dumnezeu însemnează că El este cel care așază o anumită ordine în viața omului. Prezența mea la Văratic, și iată s-au împlinit 12 ani de când beneficiez de acest spațiu binecuvântat, cred că este o rânduială. Nu am gândit-o dinainte, nu am plănuit-o, pur și simplu, în 1979, la invitația maicii starețe, am venit să-mi petrec o vacanță vara, când aveam de scris. Nu mai țin minte la ce carte lucram în vremea aceea. Dar e o experiență pe care au împărtășit-o mulți scriitori, în special din Iași, din Moldova, printre care și Grigore Ilisei, care de ani de zile vine la Văratic să-și scrie o carte sau măcar o parte dintr-o carte. Cu acest gând am venit și eu, dar m-am simțit așa de bine și lucrul meu a fost atât de fructuos, încât până la urmă m-am ales cu acest spațiu, cu dreptul de a-l folosi pe viață, prin bunăvoința, sigur, a Maicii starețe, a Consiliului mănăstirii și a Mitropoliei de la Iași, care a aprobat această așezare. Așa că, de peste 12 ani, beneficiez de acest spațiu, să nu zicem apartament, două camere cu baie. Iarna mă strâng în una singură, din motive de lemne, în care însă socotesc că am condițiile optime pentru lucru, adică o imensă liniște, învăluit într-o foarte mare singurătate și având, la modul călugăresc, minimul de existență. Ca și Apostolul Pavel, m-am învățat să mă mulțumesc cu mult și cu puțin, să duc și lipsă, să am și belșug. Așa că, din acest punct de vedere, consider că am condiții ideale de lucru, la care adaug peisajul, care cred că este unic.

– Însorit și foarte odihnitor.

– Așa cum și dumneata ai remarcat, am colindat, cred, aproape toate mănăstirile și schiturile din țară, cunosc toate așezările, dar aici gândesc că este un fel de sinteză a pământului românesc. Adică ai și munte, pădure de brad, dealuri, podgorii, holde, orizonturi întinse, mai ales sub această poală de codru verde și pe acest tăpșan, unde se află casa în care viețuiesc.”

 Spațiul acesta locativ a devenit de atunci, din 1979, al doilea cămin al monahului și scriitorului. Sfinția Sa și-a îngăduit câteva intervenții în configurația locuinței, spre a umaniza habitatul și a-l deschide către priveliștile încântătoare ale toposului. A montat la fațadă un balcon deschis, unde obișnuia să stea și să tragă cu nesaț aerul curat și înmiresmat de munte și să contemple peisajele cele încărcate de poezie. În acest generos loc de belvedere m-a poftit și pe mine în luna martie a anului 1993. Mai fusesem la Palat să-l vizitez pe părintele Bartolomeu. O dată cu doamna mea Ecaterina și cu fiul nostru Ionuț am fost poftiți, conform unei notații din „Jurnal”, să luăm masa împreună. A fost desfătător să grăim despre toate cele în soare și stele, dar mai ales să-i ascultăm vorba fagure de miere, rostită de un glas care făcea să se cuprindă de lumină verbul. Dar cel mai tulburător moment a fost cel când mi s-a deschis atelierul meșterului faur. S-a întâmplat în începutul de vară a anului 1992, când tocmai isprăvise diortosirea „Noului Testament”. Știam de asta dintr-o discuție anterioară și convenisem să realizăm un interviu pentru Radio Iași. Era după ce venise de la București, unde pecetluise tipărirea. Din uriașa sufragerie se dădea într-o chiliuță ca un ghioc, pe margini cu strane încărcate de biblii și către care meșterul se îndrepta ca spre clapele unui pian să confrunte ceea ce izvodise mintea sa diortositoare cu texte din parcă toate Bibliile pământului, ce se răsfățau pe lemnul tocit de câte cărți sfinte se odihniseră pe fibra lui. Aveai senzația că ești și într-un altar, dar și în sălașul unui alchimist care dă la iveală ceva nemaivăzut.

Și chiar așa săvârșitu-s-a. În monografia Văratecului din 1986, pentru care a realizat capitolul „Văratecul și literatura”, autorul destăinuia că una dintre operele sale, „Greul pământului”, își are începuturile în ambianța chinoviei nemțene. „Autorul acestor rânduri e emoționat că poate să depună o mărturie foarte personală și, deci, foarte directă. Prin 1949, fiind inspector patriarhal pentru învățământ și venind la Văratec să se îngrijească de bunul mers al primului seminar monahal de după război, era oaspete zilnic al maicii Irina Lecca, cea din urmă stareță de neam nobiliar, din galeria celor pe care le-am pomenit mai sus. După o lungă conversație, la cină, cu această femeie cultivată, și fină, oaspetele, încă fără somn la ceasul miezului de noapte, se retrăgea în ceardacul stăreției, pe un fotoliu de nuiele, până târziu, când se ridica luceafărul dinspre ziuă. Liniștea acelor nopți era însuflețită de un bucium care venea de undeva dinspre Ciungi, al unui păstor de veghe la curgerea neîntreruptă, prin veacuri, a sufletului românesc. Era ceva din „sara pe deal” și ceva din acel „dor de moarte”, sentimentul prin care îți apropii neantul și ți-l înstăpânești, transfigu­rân­du-l în întrupare nupțială. A-ți fi „dor de moarte” înseamnă a face din ea iubita ta, logodnica ta, soția ta... Visătorul de pe ceardacul de la Văratec avea să-și dea seama că acolo se născuse sâmburele poemului dramatic „Miorița”, care peste patru ani devenea manuscris și peste alți treisprezece, o carte. Această carte avea să stea în fruntea unei pentalogii a mitului românesc, ale cărui prime patru piese fuseseră scrise și rotunjite în osebite locuri ale țării și chiar undeva departe, la celălalt capăt al pământului. Pentru cea de a cincea însă autorul revenea la Văratec”. Aici nu doar a înmugurit ideea acestei creații, ci s-a și întrupat parte la masa de lucru din Palatul Vlădicii Partenie. O scrie negru pe alb Fănuș Băilișteanu, care nota în Cartea de aur a mănăstirii că, „În 1980, la 17 iulie, Valeriu Anania a citit în premieră poemul dramatic „Greul pământului”. Fuseseră de față la acea memorabilă serată literară, între alții, Lily Teodoreanu și Valeria Sadoveanu.

Multe asemenea conclavuri avuseseră loc la vremea respectivă la stăreție, la Palatul episcopal, sau în casa maicii Benedicta Braga, unde viețuiseră laolaltă sau rând pe rând Valeria Sadoveanu și Zoe Dumitrescu Bușulenga. În această ogradă intra lumea luminată. La câteva zile se întrunea soborul cel cărturăresc. După ce primea binecuvântarea arhimandritului Bartolomeu Anania, care trecea pârleazul de la Palatul Vlădicii Ciopron să ia parte la adunare, cenaclul se pornea ca la Mărțișorul arghezian. Mai totdeauna, când întrunirea avea loc în casa maicii Benedicta Braga, Valeriu Anania citea din ultimele lui producțiuni. Dacă locul de desfășurare a soborului se muta acasă la dânsul, postura sa era de ascultător desăvârșit și de comentator pătrunzător și exigent, însă în cadrele cordialității. În Palatul lui, nu de cleștar, ci sever milităros, cum și-l concepuse după firea sa Vlădica Armiei Române, umanizat de Cuvioșia Sa pe cât fusese posibil, misiunea lecturilor revenea Profirei Sadoveanu, Corneliei Pillat, Ștefanei Velisar Teodoreanu și câteodată doamnei Zoe. În niște veri de trudă încordată, cea a uitării de sine, ea a redactat la Văratec cartea atât de grea „Eminescu și romantismul german”, ce avea să o așeze în rândul de frunte al eminescologilor, fiind încununată cu Premiul „Herder”. Fructifica aici, unde domnea tihna și clipa se arăta prielnică meditației prin care se ajunge la sinteze și la o hermeneutică a vederilor originale, documentarea acribioasă de ani și ani în marile biblioteci și arhive ale Europei. Până în 1985, la înveșnicirea sa, coana Valerica era nelipsită din cercul acesta al elitelor, dar rareori, doar la insistențele doamnei Zoe, scotea din străfundurile sufletului ei mărgăritarele unor amintiri ce meritau aduse la lumină, depănându-le în sonoritățile unor cântece de demult. Confreria se muta câteodată la maica Glicheria, adăpostul doamnei Lily Teodoreanu. Se petrecea asta atunci când acolo trebuia să fie agapa ce marca anumite zile. Adică cele ale cântecului amintirii și vorbirilor fermecate. Așa se țesea mirabilul pe priporul cel sfânt al Văratecului acelor ani. Bagheta cea vrăjită era în mâinile acestei făpturi neasmuite, care a fost ierarhul scriitor Bartolomeu Valeriu Anania.