Vasile și Steliana Lovinescu, chipuri prețioase în sipetul amintirilor - reconstituiri biografice

După trecerea a patru decenii de la sfârșitul vieții cărturarului filosof Vasile (Lala) Lovinescu, încerc să reconstitui, pornind de la autenticitatea unei fotografii, ultima zi a scriitorului fălticenean.

Familia sa nu are nevoie de prezentare, fiind arhicunoscută în ținutul Fălticenilor prin marii ei înaintași.

Vasile Lovinescu s‑a străduit mereu să se mențină la măsura lor și să sporească renumele neamului său, de viță aleasă.

Sunt emoționat să rememorez, în cuvinte sumare, cu ajutorul unei fotografii de arhivă, istoria evenimentului care a avut loc la Fălticeni, în luna iulie 1984.

Îndată după ce scriitorul a murit în spitalul din Fălticeni, am fost contactat de doamna Steliana Lovinescu. Ne cunoșteam de câțiva ani, iar întâlnirea cea dintâi avusese loc în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Fălticeni, numită impropriu catedrală, întrucât, după cum este cunoscut, o astfel de denumire poartă doar bisericile în care slujesc episcopii.

Doamna venea în fiecare duminică și sărbătoare la slujbe. Strana ei era în partea opusă a stranei unde cântam, ajutând, după putința mea, pe cântăreții Constantin Popovici, continuator al unei tradiții de slujitori ai stranei, în care, la loc de frunte, se află tatăl său, apreciatul protopsalt Nicolae Popovici, vestit în tot ținutul datorită priceperii și râvnei lui pentru muzica eclesială, și pe Grigore Popa, de multă vreme pensionar.

În Biserica Adormirea Maicii Domnului am vorbit pentru prima dată cu doamna Steliana. Destul de cumpătată în cuvânt și exprimare, în virtutea înțelepciunii vârstei, manifesta exigență, dar și empatie, despre care dau mărturie de fiecare dată când o pomenesc.

Când am pășit prima dată în casa Lovineștilor, mai precis într‑o parte a acesteia, întrucât cel mai mare spațiu al ei fusese dăruit Muzeului din Fălticeni, care a organizat acolo Galeria oamenilor de seamă, am rămas uluit. Intram într‑un loc de minunat și intens farmec.

Pe lângă cele câteva odăi în care își duceau zilele cei doi bătrâni Lovinești, Vasile (Lala) și Steliana, soția lui, am rămas surprins de mulțimea cărților, a tablourilor și fotografiilor, unele dintre ele de o mare frumusețe și valoare, așezate în salonul cel mare, pentru oaspeții tot mai rari ai celebrei familii.

Din discuțiile mele cu Vasile Lovinescu, rețin întrebările legate de viața isihastă, cărturarul voind să afle, cu un vădit interes, dacă mai sunt călugări solitari și dacă viața pustnicilor din munți continuă.

Aflând că am fost de multe ori la Sihăstria, m‑a întrebat de părintele Cleopa, pe care‑l cunoscuse la Slatina cu mulți ani înainte, când marele avvă era starețul ctitoriei lui Lăpușneanu, situată nu prea departe de Fălticeni.

Nici un stareț din zonă, chiar dacă nu provenea din acel loc, nu avea cum să nu afle câte ceva despre familia Lovineștilor.

La fel a reacționat și părintele Cleopa când i‑am spus de Vasile Lovinescu și de soția lui. O parte a discuției rămâne de taină, întrucât avva fusese, probabil, informat că scriitorul, preocupat de idei felurite, nu ar fi rămas ortodox. Dacă ar fi fost astfel, doamna Steliana, o fire religioasă, aplecată spre rigoare, nu ar fi acceptat ca soțul ei să fie îngropat după ritul ortodox, cu tot ce presupune tradiția strămoșească.

Aducându‑mi aminte de ziua când doamna Steliana m‑a rugat să‑i fiu alături pentru pregătirea înmormântării soțului, păstrez cu drag în sipetul inimii bucuria, întrucât se gândise la mine. De altfel, mi‑a spus, de câteva ori, că fac parte din familia lor.

Mai întâi, au avut loc discuțiile legate de locul unde ar fi trebuit să depună sicriul pentru câteva zile. Ar fi vrut să‑l țină acasă, în fostul conac al Lovineștilor, devenit muzeu, situat pe strada Sucevei, ori să‑l depună la Biserica Adormirea Maicii Domnului, sau pe strada Ana Ipătescu, unde exista o casă mortuară.

În cele din urmă, a optat pentru Biserica Sfinților Arhangheli de la cimitirul Grădini (Tâmpești), întrucât se gândea și la oamenii prea puțini care ar fi fost alături de ea, dar mai ales la lunga procesiune ce s‑ar fi desfășurat de pe strada Sucevei până la cimitir, pe jos, de‑a lungul întregului oraș. La toate acestea s‑ar mai fi adăugat și alte inconveniente, inerente momentului.

În prima zi, după ce l‑a adus din spital și l‑a așezat în Biserica Grădini, am rămas cu doamna Steliana, câteva ore, în sfântul lăcaș. Doar câteva persoane din oraș au venit să‑și ia rămas-bun. Deși doamna Steliana nu dădea mare importanță aspectelor sociale sau de altă natură și era retrasă din viața publică, se simțea totuși răvășită și mâhnită de indiferența oamenilor. A doua zi a decurs la fel...

La înmormântare, din soborul condus de părintele Gheorghe Baltag, fost protoiereu de Fălticeni, au făcut parte preoții Vasile Hrestic, Nicolae Apostol, Ilie Anisescu, Constantin Geanopol și Mihai Beraru. Au participat, însă, puțini oameni.

Cu ajutorul fotografiei, remarc prezența, alături de doamna Steliana Lovinescu, a unor cunoscute intelectuale din Fălticenii acelor vremuri: profesoara Virginia Stino, exponentă a cunoscutei familii de cărturari, doamna Constantinescu împreună cu soțul ei, colonel pensionar, a căror fiică, Liliana Constantinescu, mi‑a fost profesoară la Liceul Nicu Gane și profesoara Rozica Beraru, al cărei soț murise într‑un cumplit accident.

Se distinge, de asemenea, prezența altor intelectuali, între care profesorul Constantin Ilioaia, fost director al Liceului Nicu Gane, profesoara Eliza Chirilă, fostă Manoliu, precum și scriitorii fălticeneni Eugen Dimitriu, Gheorghe Turcu (cu opera cenzurată și confiscată de regimul opresiv) și Mihail Havriş.

Eugen Dimitriu i‑a cunoscut îndeaproape pe ultimii Lovinești și a scris despre ei; a lucrat ca muzeograf mulți ani, s‑au înțeles bine, dar au avut și schimburi de replici, inevitabile în cercul lor. I‑a cunoscut și pe alți membri ai ilustrei familii, în special pe Horia Lovinescu, cu care comunica frecvent. Lui Eugen Dimitriu îi datorăm multe mărturisiri, publicații și eforturi de salvare a arhivei și manuscriselor familiei Lovinescu.

În rama istorică a fotografiei se remarcă chipul de eremit al profesorului Gheorghe Turcu, pedagog vreme îndelungată la școli fălticenene și, pentru o perioadă de timp, la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, condeier încercat într‑o perioadă grea și admirator al marilor intelectuali originari din ținutul livezilor nesfârșite.

Între persoanele pe care le‑am identificat mai sunt doamna Valeria Țăranu, atunci bibliotecară la Biblioteca Municipiului Fălticeni, odrăslită în familia Gafița din Baia, persoană sensibilă și evlavioasă, profesorul (învăţătorul) Andreescu, unul dintre dascălii vechi ai zonei, câțiva credincioși de la Biserica Adormirea și alte persoane.

Abia zărit este chipul lui Florin Mihăescu, scriitor bucureștean, membru al Cenaclului Hyperion, prieten de suflet al lui Vasile Lovinescu. În fotografia amintită, nu apare doamna dr. Roxana Cristian. Ambii erau apropiați sfătuitori și ucenici ai cărturarului.

Se poate ca undeva, în spatele unui personaj rămas necunoscut, să fie profesoara Mioara Gafencu. Alături de ea apar alte câteva persoane, printre care și o tânără profesoară de Limba română și Latină, al cărei nume nu mi‑l amintesc.

Din nefericire, aceasta era atmosfera, lipsită de cuvenita recunoștință față de marele scriitor și donator al proprietății părintești pentru muzeul fălticenean Galeria oamenilor de seamă.

Dintre locuitorii cei mulți ai tihnitului oraș de pe Șomuz care îl cunoscuseră pe Eugen Lovinescu și familia lui, o bună parte nu mai erau în viață.

Așadar, Vasile Lovinescu a trecut din lumea aceasta ca un necunoscut. Comunica greu, căuta dialog doar cu oamenii înțelepți, însă chiar și acestora le spunea, arareori și după îndelungi cercetări, gândurile sale. În concepția lui, deveneai responsabil pentru totdeauna de gândurile frământate în cuvinte și împărtășite cuiva.

Erau puțini cei pe care îi vizita, între care scriitorul Vasile G. Popa, familia Stino, familia Ilioaia, profesorul Laurian, părintele Leonida Gavrilescu (cu care comunica frecvent și avea lungi discuții) și alți câțiva.

Cu ocazia drumurilor pe care le parcurgea în locurile frumoase ale Fălticenilor, pe ulița Rădășenilor, intrând în capătul satului cu același nume, poposea adeseori la o masă pe care o vedea și înțelegea în felul lui unic. Acolo își odihnea prietenii și invitații aflați pe drumurile lungi ale căutării de sensuri, la Huciul Buciumenilor sau al Oprișenilor, iar cu prilejul plimbării pe strada Sucevei, deasupra lacului Nada Florilor și încă în câteva locuri, admira priveliștile până departe, în zare, bucurându‑se de frumusețea peisajului și a unor construcții, cu felurite forme geometrice, pe care le aprecia. Sunt și alte amănunte care, însă, rămân necunoscute celor mulți.

Am descoperit în scrierile de peste ani câteva referiri la florile de sânziene. Cred că doar eu mai sunt martorul unor povești adevărate despre acestea.

Mă aflam cu doamna Steliana în biserica cimitirului Grădini, unde lipseau cei mulți, intelectualii, profesorii și elevii școlilor de atunci, cei ce ar fi trebuit să știe câte ceva despre familia Lovineștilor, care se stingea într‑un anume fel...

Stând acolo, a apărut o femeie din Baia, vechea Cetate de scaun a Moldovei, situată nu departe de Fălticeni. Venise în vizită la doamna Lovinescu, în acea jumătate a lunii iulie 1983.

Timpul era ușor întârziat. Femeia cu pricina, al cărei nume nu‑l cunosc, iar dacă doamna Lovinescu l‑o fi pronunțat, regret că nu l‑am reținut, mărturisea că a căutat‑o pe doamna Steliana acasă, pe strada Sucevei, unde locuia.

Acolo nu a răspuns nimeni, dar vecinii din preajmă, care au observat‑o bătând în ușa locuinței, i‑au spus că scriitorul murise de curând, așa că a venit într‑un suflet la biserică, unde ne‑a întâlnit.

Avea în mână câteva flori de sânziană, care‑i plăceau lui Vasile Lovinescu și pe care acesta le căuta în peregrinările lui.

Atunci era vremea lor, cu ușoară întârziere, întrucât înfloresc la sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, numită în ținutul Sucevei și Sânzienele.

Doamna, mâhnită și obosită, s‑a ridicat dintr‑odată și i‑a spus: sunt sigură că ai fost trimisă de Dumnezeu să‑i aduci acest dar bărbatului meu.

A încropit ad‑hoc o întreagă apologie a florilor de sânziană și a mențiunilor pe care soțul ei le făcuse în opera sa cu privire la florile cu frumuseți și daruri multe. Apoi, a dat la o parte vălul de pânză și i‑a pus în mână celui adormit florile de sânziană.

La întoarcerea către casă, mi‑a vorbit numai despre acest subiect. Era copleșită! De mai multe ori a revenit asupra acestei providențiale întâmplări. Pentru ea, venirea femeii din Baia era specială și o considera semn ceresc, fiind încredințată că Dumnezeu a trimis mirabilele flori, ca dar și recompensă ultimă și esențială înainte de plecarea lui Lala dincolo. Celelalte flori adunate atunci, nu foarte multe, păleau înaintea celor aduse de pe țarinile pe care Măria Sa, Sfântul Voievod Ștefan, le‑a cutreierat.

Printre cei puțini care au venit în zilele și momentele respective (doamna oricum avea un stil care nu îngăduia oamenilor să se apropie prea mult) au făcut parte prietenii prezenți atât la slujba Înmormântării, cât și la agapa organizată într‑una din încăperile splendide ale casei Lovineștilor, de pe strada Sucevei din Fălticeni. Au fost acolo în acele clipe oameni de suflet, puțini invitați, câțiva cărturari ai zonei, selectați cu acrivie de doamna Steliana, între ei aflându‑se dr. Maria Roxana Cristian, Florin Mihăescu, Virginia, văduva scriitorului George Stino, preoții Gh. Baltag, Vasile Hrestic, Nicolae Apostol, Ilie Anisescu, Constantin Geanopol și alții.

Fără să exagerez, masa de atunci, cu ambientul lovinescian și mobilierul de pe vremuri, aducea în parte cu protocolul princiar, remarcat de mine mai târziu la Palatul Elisabeta, la Sinaia sau în alte locuri.

Fiind plecat în anii următori la Mănăstirea Neamț și apoi la Iași, am întâlnit‑o mai rar pe doamna Steliana. Mă bucuram să primesc câteva rânduri de la ea, ori să vorbim uneori la telefon.

Păstrez o parte din prețioasele rânduri ce mi‑au fost trimise, cu scrisul ei nu tocmai caligrafic, dar oricum mai lizibil decât al domnului Vasile Lovinescu.

Vorbeam uneori la telefon. Se bucura. După ce am ajuns la Iași, i‑am făcut câteva vizite. A căutat‑o și mama mea de multe ori. În ultimele vizite, înainte de strămutarea doamnei Steliana pe celălalt tărâm, a găsit‑o într‑o stare greu de descris.

Știu că, vizitând‑o, mama îi ducea câte ceva de‑ale gurii, fructe și dulciuri. A rugat‑o, ultima dată, să rămână acolo, să vorbească pe îndelete. De câteva ori nu a mai răspuns la ușă, nici la telefon. Era într‑o perioadă grea, care anunța apropiatul sfârșit.

Mă bucur că agoniseala familiei Lovinescu a ajuns, în parte, în patrimoniul Bisericii.

Din marea proprietate, parțial redobândită după anul 1990, doamna Steliana a împărțit avuția. Cea mai mare parte a banilor, deloc puțini pentru acea vreme, a mers la „catedrala” din Fălticeni, care începuse să prindă contur. Știu că a fost vorba de o sumă mare. O altă parte a banilor s‑a îndreptat către Slătioara, cu Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, unde au ajuns și unele piese de mare frumusețe și rafinament ale mobilierului Lovineștilor, care împodobeau altădată salonul casei de nobili ai culturii române.

Dintre vechii prieteni ai familiei Lovinescu, a supraviețuit dr. Maria Roxana Cristian, care a și scris despre ultima sa întâlnire cu doamna Lovinescu, mărturisiri de‑a dreptul tulburătoare. Este vorba despre lupta unei femei care l‑a prețuit mult pe soțul ei și a perpetuat amintirea familiei de cărturari, deși accesele ei glaciale i-au ținut departe pe unii admiratori ai Lovineștilor.

Cei care vorbesc acum despre Vasile Lovinescu trebuie să țină cont că, dincolo de căutările și hățișurile în care s‑a aflat în ultima parte a vieții, de anumite curente și idei pe care le căuta în varii culturi, unele străine duhului românesc, toate aveau înțelesurile lor. Nu trebuie uitat că în jurnalul lui întâlnim adeseori cuvântul rugăciune sau meditație, scriitorul având mare evlavie pentru Maica Domnului, rugându‑se și participând la slujbe. Și‑a dorit mult să ajungă la Muntele Athos, călătorie care a însemnat pentru el un moment esențial.

Purta corespondență cu oameni înțelepți și cu slujitori ai Bisericii. Între cei cărora le‑a consacrat câteva rânduri s‑a aflat și Inochentie Moisiu de la Neamț, fost Delegat Patriarhal la Locurile Sfinte, monah luptător, rugător și smerit.

În vremea când o întâlneam pe doamna Lovinescu, îmi vorbea des despre prietenia soțului ei cu Mitropolitul Antonie Plămădeală, pe care‑l cunoscuse la Slatina și Râșca, în vremea când era ierodiacon. Au stat de vorbă, s‑au întâlnit de multe ori. Doamna îmi spunea că au purtat și corespondență.

I‑am dat dreptate, întrucât arhidiacon fiind și participând în anul 1992 la sfințirea bisericii mari a Mănăstirii Râmeț de către fericitul întru pomenire Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Daniel și mulți ierarhi, între care și Mitropolitul locului, Antonie Plămădeală, cel din urmă m‑a întrebat despre familia Lovinescu. Știa despre doamna Steliana, s‑a interesat care era starea sănătății ei și a făcut o scurtă evocare a întâlnirilor cu Vasile Lovinescu, apreciind erudiția lui.

Nu am apucat să‑i transmit doamnei Lovinescu cuvintele de atunci ale Mitropolitului Antonie.

Multe alte amintiri, discuții, teologhisiri și căutări ar mai putea constitui subiectul unei astfel de evocări, care întregește biografia lui Vasile Lovinescu și face să răsară din ea floarea plină de recunoștință a unui pios omagiu.