Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
Veniți, privighetoarea cântă!
Nici prin gând nu-mi trecea în 1875, când Alexandru Macedonski era închis la Văcărești, că două dintre poeziile scrise de acesta aici vor ajunge, peste fix 146 de ani, la mine. Ca să se întâmple asta a trebuit ca mai întâi să mă nasc. Era la mai bine de un sfert de veac de când cel mai nedreptățit poet al literaturii române părăsise lumea aceasta. N-am apucat să ne cunoaștem. Nu din vina lui, ci a mea, căci mi-am tot amânat nașterea, sperând să mă întâlnesc, la întâlnirea cu lumina zilei, cu o lume mai bună.
M-am întâlnit cu lumina zilei noaptea, într-o noapte de mai, ca să aud cum cântă privighetoarea. După care am început să mă iau la întrecere cu întunericul, adică să cresc, în timp ce el descreștea. În destule rânduri s-a întâmplat invers, creștea el și descreșteam eu.
Alexandru Macedonski îmi tot trimitea vorbă: Ce faci, nu mai vrei să ne cunoaștem? Cum să nu vreau? Doar că mi se părea că trăim în lumi diferite.
Și-a venit iarna anului 2021, când m-am pomenit, în urma participării la o licitație de manuscrise, cu Alexandru Macedonski în casa mea. Nu reușesc să-l văd, dar știu că e vorba de el. Vine deseori sub formă de umbră, în faptul nopții, ca să se asigure că paginile, cele patru pagini de caiet de școală, pe care sunt scrise de mână, de mâna lui, dacă mai e cazul să spun, cele două poezii, sunt pe mâini bune. Îi e, mă încăpățânez să cred, destul de ușor să observe că da. `Baronul” și `O partidă de șah”, așa se numesc poeziile cu pricina, sunt pe cele mai drăgăstoase mâini din lume, mâinile inimii mele.
Dacă se va întâmpla cumva să mi le ceară înapoi, i le voi da. Chiar mă rog să se întâmple. Adică să-l văd pe nefericitul poet intrând în carne și oase în odaia mea și spunându-mi: am venit să-mi iau poeziile acasă.
Știu însă că n-o va face. Și nu pentru că n-o să mai învie niciodată. Alexandru Macedonski e încă viu și-o să fie așa tot timpul. Ci pentru că poeziile respective sunt chiar acasă, câtă vreme se vor afla în grija inimii mele. Ne-am născut în aceeași lună. Doar că în ani și veacuri diferite. Într-o noapte de mai, în care se auzea privighetoarea cântând. Asta e tot ce mi-aduc aminte de atunci. Și tot asta își amintește și hârtia pe care sunt scrise cele două poezii.
.jpg)
