Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Veniți, privighetoarea cântă!

Veniți, privighetoarea cântă!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 27 Mai, 2022

Nici prin gând nu-mi trecea în 1875, când Alexandru Macedonski era închis la Văcărești, că două dintre poeziile scrise de acesta aici vor ajunge, peste fix 146 de ani, la mine. Ca să se întâmple asta a trebuit ca mai întâi să mă nasc. Era la mai bine de un sfert de veac de când cel mai nedreptățit poet al literaturii române părăsise lumea aceasta. N-am apucat să ne cunoaștem. Nu din vina lui, ci a mea, căci mi-am tot amânat naș­terea, sperând să mă întâlnesc, la întâlnirea cu lumina zilei, cu o lume mai bună.

M-am întâlnit cu lumina zilei noaptea, într-o noapte de mai, ca să aud cum cântă privighetoarea. După care am început să mă iau la întrecere cu întunericul, adică să cresc, în timp ce el descreștea. În destule rânduri s-a întâmplat invers, creștea el și des­creșteam eu.

Alexandru Macedonski îmi tot trimitea vorbă: Ce faci, nu mai vrei să ne cunoaștem? Cum să nu vreau? Doar că mi se părea că trăim în lumi diferite.

Și-a venit iarna anului 2021, când m-am pomenit, în urma participării la o licitație de manuscrise, cu Alexandru Macedonski în casa mea. Nu reușesc să-l văd, dar știu că e vorba de el. Vine deseori sub formă de umbră, în faptul nopții, ca să se asigure că paginile, cele patru pagini de caiet de școală, pe care sunt scrise de mână, de mâna lui, dacă mai e cazul să spun, cele două poezii, sunt pe mâini bune. Îi e, mă încăpățânez să cred, destul de ușor să observe că da. `Baronul” și `O partidă de șah”, așa se numesc poeziile cu pricina, sunt pe cele mai drăgăstoase mâini din lume, mâinile inimii mele.

Dacă se va întâmpla cumva să mi le ceară înapoi, i le voi da. Chiar mă rog să se întâmple. Adică să-l văd pe nefericitul poet intrând în carne și oase în odaia mea și spunându-mi: am venit să-mi iau poeziile acasă.

Știu însă că n-o va face. Și nu pentru că n-o să mai învie niciodată. Alexandru Macedonski e încă viu și-o să fie așa tot timpul. Ci pentru că poeziile respective sunt chiar acasă, câtă vreme se vor afla în grija inimii mele. Ne-am născut în aceeași lună. Doar că în ani și veacuri diferite. Într-o noapte de mai, în care se auzea privighetoarea cântând. Asta e tot ce mi-aduc aminte de atunci. Și tot asta își amintește și hârtia pe care sunt scrise cele două poezii.