Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale

Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 17 Sep, 2021

Ar putea să pară neinspirată, chiar neavenită, in­tenția de a „pune început” unui propus ciclu de „scrisori către aproapele” cu o temă aparent descurajantă: singurătatea. În primul rând, aș vrea să-i previn pe cititorii acestor rânduri că nu voi aborda subiectul sub imperiul tristeții, al descurajării, al deznădejdii, ci din perspectiva remediilor, a soluțiilor (Soluției!) existente pentru surmontarea apăsătorului sentiment de singurătate. În al doilea rând, mărturisesc că, începând prin a vorbi despre „singurătate”, mă voi strădui ca treaptă cu treaptă urcată pe scara analizei acestei stări sufletești să ne apropiem, împreună, spre ceea ce trebuie să tindă orice creștin adevărat: starea de comuniune duhovnicească profundă cu semenii, cu aproapele. Deci, dacă Domnul ne va îngădui răgaz, spre sfârșitul acestui an vom ajunge a vorbi, practic, de inexistența singu­rătății pentru cei care se încredin­țează lui Hristos și Îl au permanent companion, prieten și ocrotitor pe întregul traseu al vieții.

Și pentru ca, într-adevăr, „să punem început bun”, facem referire la una din multiplele fațete ale singu­rătății, și anume la aceea care poate va uimi prin paradoxul pe care însuși enunțul ei îl conține: singurătatea celor care nu au cu cine împărtăși... bucuria!

Vei spune, desigur, tu, aproapele meu, semenul meu, citind aceste cuvinte: „Lasă, nu-ți face probleme, cu bucuriile mă descurc, oricum nu-s prea multe, nu mă asaltează! Ce fac, însă, când, de pildă, sunt sărac, ori bolnav, ori i-am pierdut pe toți ai mei și, practic, sunt singur!?” Și nu invoc aici decât cazul slăbănogului din Capernaum, care „n-avea om” să-l arunce în scăldătoarea ce se numea Vitezda, când îngerul Domnului intra și dădea puteri tămăduitoare apei aceleia. Iată, dar, mulţi dintre noi „nu au Om”.

Ai dreptate. E altceva. E mult mai greu. Dar fă, rogu-te, un efort mental și amintește-ți de momente anterioare din viața ta, când încă nu erai împresurat de necazuri și poate erai sănătos, tânăr, plin de planuri de viitor. Nu cred că n-ai trăit bucuria intensă a frumosului materializat în paginile unei cărți, în armoniile muzicii, ori, pur și simplu, ai deschis într-o dimineață fereastra și ai observat că, peste noapte, caisul din fața ei a înflorit. De asemeni, nu se poate să nu fi fost năpădit de bucurie, până la tăierea respirației, când ai trecut pe stradă pe lângă o fată frumoasă, iar dacă, întâmplător, îl citiseși pe Blaga, vei fi exclamat, în gând, folosindu-te de unul din ale sale „Catrenele fetei frumoase”: „O fată frumoasă e/ o închipuire ca fumul,/ de ale cărei tălpi, când umblă,/ s-ar atârna țărna și drumul”.

Îți mai amintești acele împrejurări, oricare dintre ele, sau toate, pe rând? Ce-ai simțit? Ce-ai gândit? Dar acum, dacă ți se întâmplă minunea unei asemenea stări de bucurie binecuvântată, când harul dăruit de Dumnezeu ți-a rodit câteva pagini, frumoase, un poem, chiar n-o mai „recepționezi”? Nu cred! Încearcă să rostești în gând aceste cuvinte: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut”.

Deci, ai comunicat Cuiva gândul tău și, prin el, bucuria ta. Vezi că nu ești singur? „Da, văd, dar nu-mi răspunde! E monolog, nu dialog!”, ai să-mi argumentezi.

Află că mi-ai răspuns, chiar îna­inte de-a gândi acele cuvinte ale psalmistului. Cum? Dăruindu-ți ochii cu care ai văzut priveliștea, mintea cu care ai înțeles și te-ai încărcat de frumusețea și adâncimea celor citite, urechea cu care ai auzit armoniile. Și, înainte de toate acestea - care nu sunt decât mijloace, instrumente -, ți-a dăruit harul de a simți acest frumos, de-a te trezi inundat de bucurie, din pricina lui. O bucurie aparte, unică, pe care o trăiește orice făptură umană, în felul ei, după gradul de sensibilitate și instruire, după cât de performante îi sunt antenele de recepție. Îți trebuie cu adevărat antene speciale pentru a trăi o astfel de bucurie, pentru a trăi minunea.

Așadar, iată-te, în comunicare - și comuniune! - cu Cel mai desă­vârșit interlocutor întru o asemenea stare binecuvântată. Teologul ortodox francez Olivier Clément a formulat această sintagmă, surprinzătoare prin conciziunea exprimării adevărului conținut: „Fru­mu­sețea este numele liturgic al lui Dumnezeu”. Cum s-ar traduce acest adevăr? Prin tot ce e frumos în lumea înconjurătoare - micro și macrocosmosul care ne cuprinde și pe noi - ea e frumoasă toată, pen­tru că este făcută să fie frumoasă de către Ziditorul ei, iar dacă se urâțește pe zi ce trece, vina o purtăm noi, oamenii. Creația, deci, oficiază permanent o liturghie, dând slavă Creatorului, într-o desă­vâr­­șită ascultare de El, Care a lucrat-o astfel ca să fie „bune toate”.

Prin urmare, uimindu-ne, bucurându-ne în fața spectacolului acesta, dovedim că facem parte din scenariu, că suntem chiar personaj (fiind persoană!) principal în piesa ne­scrisă, ci poruncită: „Să se facă”... „și s-a făcut”! El așa ne-a făcut, așa ne-a vrut, când S-a hotărât cu gând exprimat la pluralul Treimic: „Să facem Om după chipul și asemănarea Noastră”.

Oare n-am putea extinde această terapie - a intrării în dialog cu Logosul întrupat, cu Fiul lui Dumnezeu - și asupra cazurilor de singurătate în fața încercărilor de tot felul, a ispitelor, a necazurilor și suferințelor trupești sau sufletești, a dramelor din viața aceasta? Terapia apelului direct - chemarea numelui Celui care sigur ne aude, când, poate, semenii noștri nu ne mai aud, că lumea, omenirea a asurzit la suspinul de durere și însingurare, din pricina zgomotelor paroxistice din jur. El ne aude, chiar dacă, aparent, nu răspunde. Tace, dar de fiecare dată replica nu întârzie, ci vine prompt, însă nu în cuvinte, ci în
faptă.

Mângâierea pe care o simțim că ne dă putere să trecem peste noianul de suferințe nu vine din noi înșine, nu e a noastră, nu suntem cu nimic „vinovați” de ea. Da, El tace, e drept, dar nu tace omenește, ci dumne­zeiește! Tace, ascultă și ne întinde mâna, iar noi nu trebuie decât să îngenunchem și să rostim din tot sufletul și cu cât de neînsemnată credință (pe lângă care grăuntele de muștar ar părea un munte cu piscul pierdut în cer!) cuvintele psalmistului: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort; (...) Cel ce umbli pe aripile vânturilor; (...) Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul”. Că în veac este mila Lui!