Veșnicia şi bogăția - preocupări de acum și de altădată

Evanghelia Duminicii a 12-a după Rusalii aşază în fața conștiinței noastre neliniștea tânărului dregător. Dacă Mântuitorul ne-ar întreba aidoma aceluia, cel mai probabil ar primi același răspuns, s-ar întâlni cu refuzul nostru, iar noi am pleca îndată rușinați după ce ni s-ar cere să părăsim cele ale lumii.

Evanghelistul Marcu afirmă despre dregătorul din Evanghelie că era bogat, fără să-i știm numele ori funcția ce o ocupa, și i-a adresat cuvinte prietenoase Domnului: ,,Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18).

Ni se arată astfel că la El nu veneau doar bolnavii, leproșii, orbii, care aveau grave probleme și își puneau nădejdea în vindecare după întâlnirea cu El, ci și oameni cu preocupări duhovnicești, unii dintre ei fiind celebri în vremea aceea, cum a fost dregătorul bogat, sau Iosif și Nicodim, membri ai Sinedriului. Dregătorul, preocupat fiind de moștenirea vieții veșnice, i-a pus Mântuitorului o întrebare mai puțin obișnuită, căutarea lui fiind deosebită de a celor care, apăsați de nevoi și suferințe, doreau să-L întâlnească pentru a primi izbăvire de neputinţe.

Câți dintre noi, prezenți la slujbe duminica, sau absenți adeseori, avem astfel de preocupări, câți ne punem întrebarea înaintea Mântuitorului Hristos, prezent întotdeauna în Biserica Lui, ori ne gândim dimineața când ne rugăm ce să facem pentru a nu pierde Împărăția lui Dumnezeu?

În vremea aceea erau multe porunci, cele mai importante fiind cunoscute încă din vremea lui Moise, care le-a primit pe Muntele Sinai (Decalogul). Evreii aveau și alte prevederi ale Legii, câteva sute, pe care doar cei foarte preocupați le cunoșteau. De aceea, dregătorul L-a întrebat ,,care?”, gândindu-se poate la mulțimea acelor legi, pe care un cinstitor al adevăratului Dumnezeu trebuia să le împlinească. Mântuitorul i-a spus câteva dintre ele: ,,Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Luca 18, 20).

Cine dintre noi ar putea spune că aceste porunci le-a păzit concomitent, cu strictețe, din copilărie? Pentru că, deși sunt oameni curați, care nu au săvârșit adulter, poate nu au avut întotdeauna iubire față de aproapele ca de sine însuși. Nu reușim mai niciodată să ne iubim frații, părinții, rudeniile cum ne iubim pe noi. Nu mai vorbim de străini ori dușmani! Cine ar putea afirma că nu a luat niciodată de la aproapele său măcar un fruct în copilărie? Cine ar putea spune că, deși nu a ucis fizic pe cineva, nu l-a lovit prin cuvinte, atitudini și gesturi neîngăduite? De aceea, nu poate spune nimeni că a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu.

Totuși îi lipsea ceva, dincolo de poruncile obligatorii. Mântuitorul a continuat, spunându-i: ,,Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22).

Grea este porunca desăvârșirii! Dilemă pentru el și în general pentru oameni, chiar și pentru cei cu preocupări duhovnicești înalte, întrucât fiecare dorește să aibă ceva al lui, chiar dacă nu zeci de proprietăți, ar vrea măcar una, chiar dacă nu are turme cu sute de capete așezate în pășuni mănoase, dorește să aibă totuși produse bune din care să se hrănească, chiar dacă nu are multe automobile, cel puțin unul sau două i-ar fi de folos. Fiecare om își leagă sufletul de ceva. Sunt alții care preferă să adune cărți, nu pentru a lăsa impresia că sunt bogați, ci pentru că le îndrăgesc, aflând adevăruri esen­țiale ale vieții de aici și ale celei veșnice. Fiecare om are o anumită avuție... Puțini rămân neatinși de mrea­ja ei.

Evanghelia ne spune că tânărul a plecat întristat pentru că avea multe bogății. N-a răspuns la provocarea pe tema averilor între cele discutate cu Mântuitorul Hristos și a plecat debusolat. Oare noi, dacă Mântuitorul ne-ar cere să vindem toate câte avem și să le împărțim săracilor, ce răspuns am oferi? Cred că am pleca toți, nici unul n-ar rămâne, nici cei cu multe proprietăți, pentru că nu avem puterea de a ne lipsi de ele, așa, dintr-odată. Mântuitorul, mâhnit și El, a spus ucenicilor prezenți: ,,Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 24, 25).

În timpul Mântuitorului, ultima refacere a cetății se datora regelui Irod cel Mare. Ierusalimul acelor vremuri, ca și cel actual, avea mai multe porți în străvechea cetate, cu ziduri înalte, inexpugnabile: Poarta Damascului, Poarta lui Irod, Poarta lui David - Jaffa, Poarta Nouă, Poarta Sionului - Esenienilor, Poarta Gunoaielor (a Magrebienilor, evreii șefarzi care veneau din Africa, în comparație cu aschenazii din Europa), Poarta Tăbăcarilor, Poarta de Aur, Poarta Singură, Poarta Huldah - a Profetului. Între acestea, una avea câteva denumiri: a Oilor, a lui Ioasafat, sau a Leilor, după visul înfricoșător al sultanului Suleiman Magnificul, restauratorul cetății, care a așezat acolo patru lei sculptați în piatră, Urechile acului, astăzi poarta Sfântului Ștefan, pe unde intrau doar oile și mieii pentru jertfele de la Templu, întotdeauna numărate și apoi duse către scăldătoarea aflată în apropiere, înainte de a fi jertfite la marile sărbători. Fiind mică, nu permitea accesul animalelor mari, cum este cămila, decât împinse sau ajutate de cineva.

Așa se întâmplă și cu bogații. Mai lesne este pentru o cămilă să intre prin acea poartă mică, decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu. Și atunci ucenicii au întrebat: ,,Şi cine poate să se mântuiască? (Luca 18, 26). El a răspuns: Ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu, iar aceasta se va întâmpla când Harul lui Dumnezeu se va întâlni cu credința omului, cu dragostea și dorința apropierii de El.

Tema bogăției, de care auzim adeseori, este actuală și tulburătoare, în lume întâlnindu-se oameni foarte bogați, cu avuții imense, dar și oameni foarte săraci, care nu au ce mânca. Bogăția n-a fost condamnată de Mântuitorul. N-a spus vreodată un cuvânt împotriva ei, El Însuși având prieteni sau cunoscuți cu statut social înalt pe care i-a vizitat, în casa unora a și rămas la masă: cazul vameșului nedrept din Ierihon, pe numele lui Zaheu, ori casa unui fariseu din Betania, cu puțin timp îna­inte de pătimirile Lui, dar și alte prilejuri, între care întâlnirile cu membrii Sinedriului, care-I erau ucenici de taină, deci prieteni ai Mântuitorului.

Mântuitorul a condamnat mai degrabă zgârcenia, egoismul omului bogat și obsesia pentru bogăție.

Un om avusese la sfârșitul muncii pe care a depus-o în mod corect, cinstit, în anul respectiv, roade bogate, care nu au fost agonisite prin fraudă. Acesta însă, în loc să ofere și altora câte ceva, a spus în mintea lui: ,,Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, vese­leşte-te” (Luca 12, 19). Atunci, în noaptea aceea, i-a fost luat sufletul pentru că nu s-a gândit la Dumnezeu, nici la aproapele, ci în mod excesiv la hambarele și roadele prea multe pe care nu mai avea unde le depozita.

Ne-a vorbit Mântuitorul și despre un sărac așezat la picioarele unui bogat ce petrecea zilnic în desfătări și nu primea nici măcar firimiturile care cădeau de la masa acestuia. Când este bine chivernisită și oferită lui Dumnezeu prin săraci, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „bogăția este ca și vinul, când cineva bea un pahar, nu va fi afectat de paharul acela de vin, când va bea multe pahare, atunci cu adevărat vinul va face rău, aduce bucurii altora”. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că drumul către Dumnezeu trece pe la ușa săracului. Atunci când ajutăm pe cineva care are cu adevărat nevoie, adică pe cel cu adevărat sărac, împlinim porunca lui Dumnezeu și devenim împreună lucrători cu El.

În tradiția Bisericii se spune că tânărul dregător, după un timp de meditație și regret, s-a întors la Mântuitorul. Vânduse tot ce avea și împărțise săracilor, întrucât cuvântul Domnului a lucrat în conștiința lui și până la urmă dorința de a trăi veșnic a fost mai puternică decât toate averile și preocupările lui. A ajuns ucenic al Apostolilor, fiind numărat în rândul celor șaptezeci, și a devenit ierarh, undeva în Asia Mică.

Ne mângâie mult cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus Apostolului Petru, aflându-se laolaltă cu ucenicii: ,,Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie. Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică“ (Luca 18; 28-30).

Prea puțini se gândesc la viața veșnică și se pregătesc pentru ea. Nu toți tinerii au astfel de preocupări, iar când au trecut anii, trebuie să gândim stăruitor ce să facem ca să moștenim viața veșnică, să nu pierdem comuniunea cu Dumnezeu, pentru că toate lucrurile sunt importante, dar nimic nu este mai de preț decât dobândirea veșnicei Împărății a lui Dumnezeu.

Tânărul dregător ne rușinează pe mulți care avem gânduri lumești, depărtate de Evanghelie și de cuvintele Mântuitorului Hristos. Va trebui să dobândim astfel de preocupări și să ne întrebăm în fiecare zi: ,,Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18). Să-L rugăm pe Mântuitorul Hristos ca să ne dea și nouă puterea de a deveni fii și moștenitori ai Împărăției Sale, să lucrăm în viața aceasta mai mult decât am lucrat până acum.

Evanghelia dregătorului bogat, într-un text după Sfântul Matei, spune că Mântuitorul l-a privit cu drag pe tânărul cu astfel de preocupări. Dacă vom avea astfel de dorințe, Mântuitorul va privi și spre noi cu drag, chiar dacă nu merităm privirea şi binecuvântarea Lui.