Veşti bune: Un debut puternic

Că „nasc şi la Moldova oameni“ ştim încă de la cronicar. Dar în Moldova mai nasc şi poeţi, poate mai des decât în altă parte. Am avut vineri prilejul să vorbesc, alături de Daniel Corbu, la Centrul Cultural Francez, la lansarea volumului „Clip. Cântece amoreze“ de Bogdan Niţă, tipărit de editura ieşeană Junimea. Prilejul, dar şi bucuria, pentru că Bogdan Niţă, născut la Oneşti, unde a avut ocazia să se formeze în preajma remarcabilului „îngrijitor“ de talente Gheorghe Izbăşescu, student în filosofie la Bucureşti şi, iată, debutat de Cezar Ivănescu la Iaşi, se dovedeşte în acest prim volum un poet adevărat şi un poet puternic, care-şi conturează de la bun început un univers liric personal, bine populat imagistic. Ceea ce mi s-a părut important în cazul acestui foarte tânăr poet este modul în care remarcabilul talent nativ se îmbină deja cu o excelentă asumare a culturii, lirice, în primul rând, dar nu doar atât. Am văzut legiune de tinere talente epuizându-se grabnic din pricina necultivării şi mă bucur că nu poate fi cazul lui Bogdan Niţă. Am mai văzut şi talente uriaşe sufocate de cultură, din cauza contactului prea târziu cu aceasta, şi iarăşi mă bucur că asta nu i se poate întâmpla acestui foarte tânăr poet de pe malurile Caşinului.

Liviu Ioan Stoiciu, foarte important poet al generaţiei mele, care s-a născut şi a copilărit la Adjudu Vechi, foarte aproape de Oneşti, s-a anunţat de la primul volum ca fiind poetul „cantonului 248“, spaţiu ce s-a dezvoltat în opera sa poetică la nivel cvasi-mitologic. Bogdan Niţă procedează similar cu trenul şi, pe cale de consecinţă călătoria, poezia devenind un fel de „navetă esenţială“, în care amintirile, percepţiile şi imaginile evocă şi invocă, „vehiculează“, ca să spun aşa, marile trăiri şi sentimente ale fiinţei - dragostea, prietenia, moartea, singurătatea, comuniunea ş.a.m.d.. Totul într-un lirism ce pare să curgă cumva în trama banalului cotidian, dar spart contrapunctic, cu extremă abilitate, de metafore şi imagini de superbă strălucire, cum observa şi Cezar Ivănescu în scurtul text de prezentare de pe coperta a patra a volumului, unele dintre acestea de remarcabilă violenţă, altele la fel de remarcabile prin gingăşie. Lucrurile se petrec astfel (şi) din pricina construcţiei cărţii - autorul a adoptat convenţia jurnalului, poemele sunt datate (3 septembrie 2005 este data primului poem, 24 februarie 2006 a celui din urmă), aşa că avem senzaţia de suprafaţă a reconstituirii lirice a unei jumătăţi de an din viaţa poetului. Doar că viaţa poeţilor nu se desfăşoară pur şi simplu liniar, modul lor de a trăi timpul nu este cel comun, aşa că, datorită funcţiilor acelei calităţi eminamente poetice pe care am numit-o altădată „memorie imaginară“, în interiorul acelui fragment temporal, ca într-un Aleph borgesian, se adună întreg timpul şi spaţiul lumii vieţuită de poet: „mă ridic din patul şifonat şi încep să desenez cu talpa piciorului. sora mea intră în cameră şi îmi vorbeşte de prietenul ei. s-a sinucis aruncându-se în faţa trenului“. Într-un asemenea univers diferenţa dintre „real“ şi „ficţional“ este ea însăşi abolită: „ajuns în roman mă îmbăt vreo trei zile şi mă plimb prin el ca într-un organ viu de câine. am găsit un înger de pluş părăsit în balta de motorină. plouă, plouă cu ochi de peşte şi eu mă pierd printre firele nesfârşite ale furtunii. de pe un pod pe altul ne zâmbeam în holograme. trebuie să fim cuminţi, trebuie să taci şi să cânţi într-un colţi al tău. să cântăm...“

Un remarcabil poet vizual. De altfel, mâna de oameni care am participat la lansarea de la sfârşitul lui iunie de la Centrul Cultural Francez din Iaşi am putut avea confirmarea acestui lucru şi din proiecţia celor trei „videopoeme“ realizate de tânărul autor, plecând de la poemele sale, scurte filme în alb negru, cu doar lapidare şi aleatorii inserţii de culoare, de o profundă şi sfâşietoare melancolie. Ei, da, Bogdan Niţă este un remarcabil poet al imaginii, fie aceasta alcătuită din cuvinte, fie construită cu ajutorul camerei de filmat. Să fie binevenit.