Vestitorul de bine

Era ditamai vlăjganul. Într-o primăvară a încercat să-și facă o barză cuib în capul lui, dar, văzându-l că se mișcă, a ales un stâlp de telegraf ce stătea mereu pe loc.
Odată era să se răstoarne Carul Mare peste satul nostru. Noroc cu el, care s-a vârât sub car, îndreptându-l cu umerii.
Nu știam, pe atunci, mai nimic despre lume. Îl întrebam pe el când voiam să aflăm câte ceva.
Cum e în America?, îl auzeai pe unul dintre noi. El se ridica nițel pe vârfuri și privea cu mare atenție în depărtare. După care zicea: Cum să fie? Bine!
Dar în Rusia?, întreba altul. Bine și în Rusia!, răspundea el, după ce se uita, cu palma făcută strea­șină, în direcția opusă.
Zi și de Australia, îi cerea alt­cineva. Bine și acolo!, îl lămurea găliganul.
Era bine peste tot. Atunci când îl întrebai de țări. Doar că eu eram curios să știu ce se vedea dincolo de pădure, unde se găsea satul bunicilor mei.
Să știi că plata rămâne aceeași, mă avertiza el. E pentru toate distanțele la fel. Adică un păhăruț de țuică. Aceasta era plata ce-o aveam de achitat pentru ceea ce-i ceream să facă. Nici nu se compară cu tăriile cerului!, se strâmba dum­nealui după ce dădea primul pă­hăruț pe gât. Dar numai așa pot să mă trezesc din beție, zicea apoi.
Nu prea înțelegeam atunci ce vrea să spună. Dar mai târziu am priceput.
Omul acela, vestitor de bine, care umbla, din cauza înălțimii, toată ziua cu capul prin nori, îmbătrânise. Îl vedeam toată ziua stând în fața bufetului. Cu toate că nu-și lua nimic de băut, până seara se făcea criță. Se îmbăta cu tăriile cerului, la care numai el știa s-ajungă.
Înainte de-a pleca acasă, cerea un păhăruț sau două de șliboviță. Ca să poată să se trezească!