Viață cu ochii pe ceas

Poate să fi fost așa și în alte timpuri, care nouă ni se par acum, privind peste umăr, că totul se va fi petrecut mai încet, mai pe îndelete, când tot ce era de făcut s-a făcut în liniște și calm - ceea ce ne ispitește să rostim, nu fără oarecare melancolie și regret: Eh ! tempi passati… Dimpotrivă, astăzi, când totul se succedă cu o rapiditate aproape de amețeală, constatăm că am devenit grăbiți și îngrijorați, înfrigurați chiar, de ritmul alert în care se precipită lucrurile, încât uităm să ne mai gândim unde suntem, în ce punct - și unde dorim să ajungem. Deși ar trebui să ne întrebăm unde vrem să ajungem; mai mult: să nu scăpăm din vedere ținta, finalul - și puterea de a rezista până acolo.

Viaţa pare a fi devenit o cursă fără sfârșit. Alergăm și iar alergăm, cu ochii pe ceas, pentru a prinde mereu ceva; iar acel ceva, ademenindu-ne, poate fi adeseori exact ceea ce nu ar trebui căutat, îndepărtându-ne, etapă cu etapă - o zi, un an, o viață -, iar noi continuăm să alergăm. Finalul fiecărei zile ne găsește obosiți; finalul fiecărui an ne arată cât ne-a mai rămas de făcut din ceea ce ne propusesem - iar noi tragem concluzia că timpul a fost prea scurt, prea puțin, pentru câte trebuiau făcute - socotindu-l de vină.

Restanțele vieții se tot adună; multe, din ce în ce mai multe - fiecare, cu timpul său pierdut. Important este să nu uităm că fiecare timp își are lucrarea sa - ori, mai bine spus, fiecare lucru la timpul său. Nu putem opri timpul, nici extinde, chiar de nu ne-am lua ochii de pe ceas, fără clipe de răgaz, iar când ajungem să rostim, faustian, clipă, stai!, s-ar putea să fie prea târziu.

Darul vieții este strâns legat de timp; prin el pierdem sau câști­găm, în funcție de opțiuni. Putem avea câștiguri obișnuite; dar și succese mari, deosebite, dacă știm să alegem ceea ce este bine și esențial pentru viață.

Ireversibil și inexorabil, timpul curge nefăcând concesii - și nici nedreptăți - nimănui; noi fiind/rămânând surprinși de puținătatea zilelor noastre. Se spune adesea, la plecarea unor oameni mari: „timpul n-a mai avut răbdare”. Spusa este o metaforă: regretul nostru pentru plecarea celui valoros. A observat - și a spus-o ca nimeni altul - această stare temporală Mihai Eminescu: „Tre­cut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară”...

Timpul este obiectiv - și ne cuprinde pe toți; într-un fel, am putea spune că își vede neabătut de drumul său: adună în sine faptele vieții noastre, actualizând cele trecute cu prezentul - înturnându-le veșniciei, unde se cuantifică tot ceea ce facem pe pământ. Prezentul, ca formă de exprimare a timpului, își ia partea care i se cuvine, până la ultima clipă a epuizării miilor de șanse pe care Dumnezeu le oferă omului, ca semn al iubirii Sale infinite, pentru a ne dărui veşnicia. Aș deschide aici o mică acoladă, pornind tocmai de la numeroasele șanse pe care Dumnezeu le dă omului. Acest timp, al trăirii, poate fi, desigur, un timp al mărturisirii modului în care îl trăim, îl parcurgem - mă gândesc, de pildă, la cartea scriitorului Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii” - o pledoarie pentru a acoperi timpul cu fapte și întâmplări frumoase, bune, demne de condiția umană. Dar - intervine întrebarea - este de ajuns? Se naște, astfel, se impune ideea, adevărul ca acest (același) timp să fie - și este - în egală măsură un timp al mântuirii. Cum s-a putut vedea, pentru Credința noastră Ortodoxă, timpul și veșnicia nu sunt în raporturi de opoziție; aparent distincte, ele comunică, asigurând posibilitatea coborârii lui Dumnezeu în timp și, în felul acesta, a participării noastre la viața veșnică. Timpul mântuirii este un timp al pocăinței, care ni se oferă în Biserică, sub forma unui timp sfințit și împlinit, prin participarea credinciosului la veșnicie. Pentru că Biserica lui Hristos este, în esența ei, instituția divino-umană ce menține cumpăna între timp și veșnicie.

Dumnezeu a creat lumea imprimându-i, de la începutul timpului, lumina - împodobind-o în chip minunat, „fiind toate bune foarte”.

Timpul și Lumina s-au îngemănat de la început, în mod ontologic, pentru a crea dinamismul dialogului revărsării harului divin, împărtășindu-ne de misterul revelat, negrăit. Timpul fiind legat existențial de lumină, își găsește calea pentru a ajunge la noi prin puterea divină a Creatorului, Care a zis să fie lumină!, pentru a descoperi totodată forma de infinit din noi și puterea Lui dătătoare de viață.

Adesea ne întrebăm cât am parcurs sau cât mai avem noi de parcurs pe drumul către Lumină. Căutarea răspunsului aduce cu sine bilanțul inevitabil al timpului trăit, pe care suntem chemați de Mântuitorul să-l împlinim, când ne spune: Lucrați cât aveți lumină. Lumina este cu noi atâta timp cât inima bate asemenea cu ticăitul ceasului divin. Îmi place să cred că inventatorul ceasului - acest instrument care măsoară arbitrar așa-zisa trecere a timpului - s-a inspirat din bătăile inimii. Acest gând m-a înfiorat recent, când am trecut pragul unei case cu multe ceasuri, o casă de colec­ționar. Ticăitul lor m-a făcut să-mi simt, mai mult ca oricând, bătăile inimii. Totodată, m-am gândit că ticăitul celorlalte ceasuri pot fi bătăile altor oameni. Astfel am avut reve­lația sincronizării inimii mele cu inima celorlalți oameni, fără de care nu avem bucurii. Inima bate în acest ritm, atunci când cuvintele Mântuitorului - să ne iubim unii pe alții - sunt respi­rația sufletului nostru, neuitând că ceasul cel din urmă trebuie să ne găsească pre­gătiți, gata ­oricând de răspunsul pe care îl putem da lui Hristos.