Viaţa duhovnicească, între zdrobirea autosuficienţei şi firescul smereniei

Pocăința, spovedania sau mărturisirea păcatelor sunt acțiuni care se află în centrul vieții duhovnicești. Monahii și părinții nevoitori retrași trăiesc aceste realități mai intens decât ceilalți pentru că viața lor este caracterizată prin smerenie și lepădare de sine.

Descoperirea gândurilor este o lucrare harismatică, prin care cel care purcede la sinceritate maximă și totală golire de sine în fața duhovnicului primeşte dezlegarea de păcate și patimi care până atunci îl stăpâneau. Descoperirea gândurilor către un părinte duhovnicesc este o zdrobire a carapacei autosuficienței pe care omul o construiește în jurul său. Este semn al smereniei și al deschiderii către celălalt.

Avva Isaia spunea că așa cum ierburile înfășoară copacul și sufocă fructele acestuia, așa cum viermele mănâncă lemnul, molia devorează hainele și rugina macină fierul, tot așa și păcatul îl consumă și-l uzează pe cel care nu îl mărturisește. Autoconducerea în cele duhovnicești este deosebit de vătămătoare și reprezintă unul dintre semnele decăderii omului. Un anume monah, Dorotei din Gaza, spunea: „Nimic nu este mai împovărător ca autoconducerea, nimic nu este mai fatal”.

Monahul și mireanul deopotrivă sunt chemați să se vadă așa cum sunt, nu cum se imaginează. Abilitatea de a vorbi sincer, depășind rușinea, despre cele mai intime gânduri ale sufletului este văzută ca o lucrare deosebit de dificilă. Avva Pimen spunea: „Învață gura ta să spună ce ai în inimă”. 

Sunt două întâmplări ilustrative din viața părinților deșertului prin care ni se arată nevoia de conducere spirituală din partea unei persoane îmbunătățite duhovnicește. Acest lucru arată că omul nu este o ființă izolată, ci are nevoia de comuniune cu alte persoane.

Sfântul Antonie, trăind în deșert, a fost biruit de akedie și atacat de multe gânduri păcătoase. El s-a rugat lui Dumnezeu: „Doamne, vreau să mă mântuiesc, dar gândurile nu îmi dau pace. Ce să fac în suferința mea, cum pot fi mântuit? Puțin timp după, când s-a ridicat să iasă afară, Antonie a văzut un om care ședea la lucru, apoi ridicându-se și rostind rugăciuni, șezând iarăși la lucru și împletind o funie, și ridicându-se iarăși să se roage. Era un înger al Domnului, trimis să îi arate un mod de viețuire prin care să se vindece de păcatele sale.

ntonie l-a auzit pe înger spunând: „Fă aceasta și vei fi mântuit!” Când omul se află în imposibilitatea de a primi sfat sau învățătură de la cineva, un înger al Domnului sau chiar Domnul Însuși îi devine îndrumător și părinte duhovnicesc.

O altă poveste este atribuită lui Macarie cel Mare, care i-a învățat pe doi tineri doritori de viață pustnicească lucrurile elementare ale viețuirii în pustie. Pe măsură ce timpul trecea, Macarie este mirat de faptul că nici unul dintre cei doi ucenici nu a venit la el să ceară sfat sau îndrumare. El se întreba în ce fel trăiesc aceștia, de ce nu vin să mărturisească gândurile lor. În cele din urmă, bătrânul îi vizitează și constată că, deși unul încă era chinuit de demoni, aceștia și-au păstrat buna viețuire primită de la el şi își făceau rânduiala de rugăciune. La puțin timp, ambii mor, iar bătrânul este încredinţat că au primit răsplata raiului pentru viața lor. 

Acest episod pare să fie un pic în dezacord cu necesitatea îndrumării duhovnicești pentru tânărul ucenic, dar trebuie să avem în vedere că cei doi, la începutul vieţuirii lor în pustie, au luat sfat de la bătrânul Macarie. Urmând sfatului celui dintâi, s-au făcut ascultători de ghidajul duhovnicesc al acestuia, fără să mai fie nevoie să vină în alte rânduri la părintele lor. De asemenea, se poate ca unul, mai îmbunătățit, să fi devenit părinte sau îndrumător pentru celălalt. Aceste două întâmplări ne descoperă frumusețea viețuirii duhovnicești creștine și libertatea extraordinară a părinților.