Viața e frumoasă, dacă știm să o zâmbim!

Să vorbești cu umor sincer, viu, efervescent despre motivele de încruntare ivite în cotidian. Iată poate cea mai aprigă provocare a zilelor noastre. Deoarece ne-au educat acești ani petrecuți în zodii bocitoare astfel încât, la orice prilej de tristețe, să îngenunchem pe marginea drumului și, sprijiniți de tufe înțepătoare, să ne plângem ritualic nenorocul nesecat, apoi să pornim mai departe, precauți, atenți la orice nou prilej de lăcrimare abundentă.

Cum de am devenit pesimiști până la depresie și defetiști până la completa renunțare? Este greu de spus. Fiecare om are propriile mecanisme care îl împing spre tristețe, unii sunt mai rezistenți, măcar aparent, decât ceilalți, iar alții pornesc din start cu povara unei firi sensibile, dar sunt anumite situații care declanșează, în mod aproape universal, arteziana înnegurată a supărării.

Am văzut oameni care, sub pretextul informării neîncetate, urmăresc posturi TV de știri unde omniprezentul SENZAȚIONAL este însoțit de percutantul ÎNGROZITOR. Și, trebuie să recunosc, doar câteva minute petrecute în acea ambianță a perpetuului dezastru sunt de ajuns pentru a mohorî orice zi însorită și a induce un crâncen sentiment de înmormântare fără sfârșit. Pe de altă parte, însă, trebuie remarcat că acei telespectatori fideli sunt, cel mai adesea, nemulțumiți de anumite situații apărute în viața de zi cu zi, iar informarea lugubră, în mod ÎNFIORĂTOR, dar nu INCREDIBIL, le oferă validarea dorită a sentimentului de întristare, alăturat celui de revoltă. Vă dau cel mai la îndemână exemplu, al pensionarului care descoperă că, după o viață întreagă de muncă, ajunge să trăiască dintr-un venit lunar modest (ca să fim generoși), neștiind ce îl înspăimântă mai mult: spectrul pauperității, al bolii fără leac, fără încetare, sau al despărțirii de cei dragi… Și, în acest caz, tristețea - chiar inducerea ei - are rost, canalizând gândurile spre alte motive, cu utilitatea firească a sacului de box.

Uneori, ne folosim și de empatie ca resort pentru declanșa­rea unei crize de tristețe, lucru lăudabil, în alte situații, firești, dar îngrozitor atunci când se manifestă din motive eronate și ­într-un mod greșit. Mă amuza, când mă puteam socoti încă tânăr, câte un membru al familiei (de sex feminin, ca să fim corecți până la capăt) care apărea cu ochii înroșiți de plâns și vorbea cu glas sugrumat de tristețe, mărturisind cu greu că murise nu mai știu ce personaj etern tragic din telenovela preferată. Apoi, începând să gândesc, nu doar să observ, înțelegeam că femeia întristată izbutea, cumva, să transfere către actorul trimis prea devreme acasă multe frustrări și amintiri dureroase rămase încă din copilărie, plângându-și în acele momente neîmplinirile din viață, nu pârdalnica întorsătură pe care o lua serialul.

Și, pentru că a venit vorba, adolescența este vârsta revoltei și a întristării, când descoperi că ești neînțeles, că puțini pricep tranziția pe care o trăiești, de la copil abia știutor la tânăr ce zărește binișor contururile împlinirii personale, într-o lume nu chiar prietenoasă. Este perioada când cerul devine înnorat permanent și apar mereu noi motive de înnegurare. Dar, cu îndrumarea potrivită și sprijinul celor dragi, alăturate propriei forțe sufletești, am trecut cu toții peste acel moment, lung cât o viață de om (atunci), care astăzi ni se pare că a durat puțin mai mult de o clipă. Urmările, însă, în cazul unor persoane sensibile, rămân până târziu, deoarece aceea este perioada în care se definește acut personalitatea. Și observăm la oameni cunoscuți de mulți ani că păstrează pe chip și în comportament ­umbre sau lumini pale, din ado­lescență. Adesea mă gândesc că rămânem toți ancorați, măcar puțin, cu o parâmă lungă și flexibilă, în acele ape tulburi ale adoles­cenței, unde sentimentele sunt exacerbate și razele soarelui răzbat cu greu printre nori.

Nici prin gând nu îmi trece să enumăr toate prilejurile de întristare care pot apărea pe parcursul unei zile ori în decursul unei vieți. Aș vrea să vă întreb, pe dumneavoastră, cei expuși, la fel ca mine, șuvoiului neîntrerupt de situații favorabile amărăciunii: vă mai aduceți aminte ce vă plăcea atunci, la pragul trecerii de la copilărie la nedeplina maturitate? V-au rămas în amintire fiorul stârnit de muzica bună, voluptatea unei cărți iscusit scrise, tresărirea inimii în fața unui poem minunat, farmecul unui film, fie el și lipsit de efectele speciale moderne, dar cu actori carismatici și subiecte extraordinar tratate? V-au fost dragi întâlnirile cu prietenii, excursiile, mai lungi sau mai scurte, împlinirea într-un strop de vorbă și o gură de ceai, momentele de rugăciune sinceră, când simțeai cum divinul te îmbrățișează și îți ascultă fiecare cuvânt? Acelea (și multe altele) erau micile lucruri, transformate, adesea, în mari pasiuni, care ne-au adus până aici, în acest punct. Ar fi stupid să le abandonăm, să uităm de rolul lor tămăduitor, să ne abandonăm parcursul prin lume sub imboldul crâncenei derive a tristeții fără de rost, fără de sfârșit.

Vă spuneam, la începutul acestui periplu printre motive ale tristeții, că este foarte greu să vorbești cu umor - și detașare, de ce nu? - despre încruntarea cotidiană. Deși, cred eu, tocmai umorul, veselia firească, nu hăhăitul grobian, este pastila care ne poate vindeca. Ca în melodia din copilăria mea, care făcea următoarele alăturări: „Un zâmbet, o floare, o rază de soare, un zgomot de-aripă, un cântec de-o clipă, iubirea ca marea, nisipul și zarea, o inimă plină de dor și lumină...” (Mihai Constantinescu). Poate cineva să nu surâdă, privind, măcar în gând, imaginea de mai sus? Iată motive pentru a captura, în suflete, clipa fericită și pentru a o păstra mereu acolo, dincolo de orice pricină a întristării. De a goni întristarea, sub imboldul bucuriei că trăim, iar zările împlinirii ne sunt deschise. Căci viața e frumoasă, dacă știm să o zâmbim!