„Viaţa este o liturghie“

Prin omniprezenţa sa în cultul şi în spiritualitatea creştină, Crucea poate fi considerată simbolul prin definiţie al creştinismului. Deşi conţine suficiente indicii care fac referire la durere, suferinţă, Crucea aminteşte creştinilor, deopotrivă, iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu şi bucuria Învierii şi a răscumpărării întregii umanităţi.

O notă specifică a spiritualităţii creştine răsăritene este îmbinarea abordării teologice a Crucii, ca suferinţă răscumpărătoare, cu cea a Învierii, ca bucurie şi dar oferit oamenilor prin jertfa restauratoare a lui Hristos. Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, cunoscut şi sub numele de mirean - Sandu Tudor, dezbate, într-una dintre lucrările sale, într-o manieră pătrunsă de trăire şi de contemplaţie mistică, semnificaţiile simbolului Crucii în viaţa şi teologia creştină. Pentru animatorul mişcării spirituale „Rugul aprins“, Crucea este simbolul desăvârşit şi deplin al sfinţeniei şi icoana cea mai înaltă a vieţii.

Taina Sfintei Cruci e una şi poate cea mai cutremurătoare, cea mai înfricoşată din toate tainele pe care le păstrează Biserica: Taina revelaţiei şi a binecuvântării. E taina naşterii noastre celei de-a doua.

Ea e una dintre acele taine fundamentale ale vieţii noastre, tot atât de reală şi de acelaşi gen ca şi zămislirea şi naşterea trupească, ca şi viaţa, sufletul, gândirea etc.

Această realizare liberă a noastră e tot atât de deplin necesară, şi noi nu trebuie să o tăgăduim sau să o nimicim nici măcar cu mintea noastră; dacă suntem sănătoşi la suflet şi la minte, suntem obligaţi să o acceptăm fără a o sparge cu mintea, fără a o eluda. Aceasta nu înseamnă a nu o înţelege. Primind-o, prin ea ni se împlineşte şi se luminează viaţa noastră.

Crucea este faţa descoperită a Logosului, adică taina şi esenţa Lui, inima Sa. Crucea este maximul descoperirii dumnezeieşti. Revelaţia în punctul ei suprem.

Dumnezeu Tatăl este Faţa cea nevăzută, Taina cea sfântă şi necovârşită pururea.

Dumnezeu Fiul este Faţa cea arătată, Logosul fiind Sensul, Inteligenţa, adică o viziune în act.

Crucea e diametral opusă cercului. Crucea e simbolul cunoaşterii harice, cunoaşterii inspirate, intuitive, cercul e semnul cunoaşterii discursive, de raţionament.

Cercul e un semn al „veşnicei întoarceri“, e închis în sine însuşi.

Crucea este simbolul prin excelenţă deschis, sau mai bine, este simbolul simboalelor. Adică în sine, ea este un sistem de simboale cardinale, pururea deschise.

Braţele Crucii se prelungesc la infinit şi cuprind pururi Lumea, pentru a o îmbrăca în mântuire şi a o transfigura.

Din punct de vedere pur spiritual, această deschidere a Crucii cu cele patru braţe ale ei ne sparge şi ne descoperă întregul orizont duhovnicesc, orizontul de foc al viziunilor profetice.

Crucea pentru noi, mai întâi de toate, este semnul „darului pocăinţei“, al pocăinţei sub har, pocăinţa rodnică.

Ea este astfel contemplarea reală, actuală şi creatoare a contradicţiei, a opoziţiei, a conflictului tragic dintre ceea ce am fost şi ceea ce trebuie să fim, dintre trecut şi viitor, actualizarea trecutului de care îţi dai seama şi a viitorului pe care îl întrezăreşti şi îl doreşti, Altfel spus, Crucea pentru noi este acceptare de sine, semnul drept al biruinţei de sine.

Crucea, simbolul desăvârşit al sfinţeniei

Crucea ni se descoperă drept simbolul desăvârşit şi mai plin al sfinţeniei, drept icoana cea mai înaltă a vieţii.

De aici însemnătatea unică şi neajunsă a acestui semn al semnelor, care este Sfânta Cruce, ca loc al prezenţei întregi şi personale a lui Dumnezeu.

Să cugetăm dar la aceasta şi să ne pătrundem de taina şi puterea Sfintei Cruci.

Crucea este şi se arată astfel drept icoana cea mai înaltă a Vieţii celei dumnezeieşti, simbolul desăvârşit şi plin al sfinţeniei şi, de aceea, şi semnul cel dătător şi sfinţitor a tot ce este viaţa noastră cea de toate zilele.

Crucea, ca icoană a icoanelor, ca simbol suprem este izvorul întregului dinamism al Duhului Sfânt în Biserică.

Crucea este semnul sofianic al lucrării lui Dumnezeu în lume, centru de purcedere şi revărsare a harurilor lucrătoare.

Crucea este icoana desăvârşită a dumnezeirii, a Sfintei Treimi. Ea este o triunitate, sau o pluralitate-unitate. Ea este opera de lucrare în lume a Domnului. În dinamica semnului său, se desfăşoară sensul ierarhiei, ordinea aşezării chipurilor lucrurilor şi fiinţelor, care, de fapt, este dinamica întrupării.

Nu poate lucra Duhul Sfânt decât în pluralitatea icoanelor şi a duhurilor. Fiecare imagine e o mărginire. Duhul este o nemărginire. Pluralitatea imaginilor este deci o logică interioară a Duhului infinit.

Cheia pluralităţii, care este infinită şi ea, şi pare haotică, este unitatea de jertfă a Domnului, unitatea treimică a Crucii.

Această imagine desăvârşită a morţii, a limitării, această imagine statică este izvor de dinamism creator, de liturghie cosmică şi interioară.

Mântuirea şi împlinirea noastră stă în a afla sensul simbolic al lucrurilor, dinamismul lor de sens, de rostire.

Viaţa este o liturghie, adică un cult total lui Dumnezeu, o dreaptă slăvire, o ortodoxie, o trăire simbolică. Viaţa care este o rostire liturgică, o expresie de cult, e prin aceasta obligată să se slujească într-un anume chip şi pururea de simboale.

Desăvârşirea vieţii stă în destoinicia şi garanţia de adevăr şi echilibru, de a păstra o adevărată armonie crucială între felurimea infinită a simboalelor.

Crucea este faţa desăvârşită a Logosului, adică a sfintei dăruiri de Sine: obrazul Duhului Sfânt, inima cea străpunsă a lui Dumnezeu, sfânta înţelepciune euharistică.

A gândi înseamnă a te situa în inima Crucii

Crucea este gândul lui Dumnezeu cel mai înalt şi smerit. Sfânta gândire: măsura cu care Dumnezeu zideşte şi măsoară şi creează.

La umbra Crucii, şi mintea noastră trebuie să se realizeze pururea rodnic, ca o smerită cugetare.

De aceea, mintea trebuie pururea să rămână după această icoană dumnezeiască: cea mai limpede putere de a măsura şi înţelege. Aceasta înseamnă să cunoască secretul crucificării.

A gândi e a te situa în inima Crucii, şi prin această înălţime a Crucii putem da fiecărui lucru văzut locul şi valoarea sa adevărată, adică în lăuntrul acelui Sfânt Tot, care este Crucea, şi căruia niciodată nu trebuie să-i pierdem sau să-i uităm prezenţa cea atotcuprinzătoare.

Prin Hristos ni se descoperă suprema şi adevărata revelaţie: Lumea se mişcă şi atârnă într-o uriaşă cruce, Sfânta Cruce, adică adevărul cel adevărat al lumii este o apocalipsă. Lumea, fără să-şi dea seama, trăieşte în acest spaţiu spiritual al Crucii, adică în spaţiul unei pure Lumini pururea creatoare. Aşa, ea moare şi înviază în fiecare clipă, ca să se îndumnezeiască, să fie minunată şi veşnică, ca şi Dumnezeu, Domnul ei.

Crucea este o învăţătură de taină în act, şi care nu este altceva decât legea fundamentală a vieţii, cea care ni se transmite prin tradiţia iconografică a altarelor, dar pe care fiecare putem, în acest minunat şi rezumat chip, să o aflăm în noi înşine, dar în acelaşi timp este legea fundamentală a oricărei gândiri.

Trăirea interioară a Crucii ne dă sensul trăirii duhovniceşti, trăirii celei negrăite a mântuirii, ca un fel de gustare anticipată a veşniciei. Însuşi semnul material al Crucii ne arată ce este această trăire: o înfăptuire paradoxală, o trăire a firescului şi suprafirescului deodată. În urma unui antrenament anume potrivit, putem trăi crucial, adică să vieţuim simultan în două planuri: cel de aici şi cel de dincolo, nevăzut.

Trăirea în Cruce ni se descoperă a fi desăvârşită trăire, este umanitatea noastră, aflând că omul e tocmai fiinţa care prin toate rosturile ei adânci a fost hărăzită de Dumnezeu să trăiască simultan în două planuri: fizic şi metafizic. (Texte selectate din Taina Sfintei Cruci, colecţia Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, Bucureşti, 2001).