Viața sub semnul copilăriei

Eu cred că în această lume sunt trei feluri de oameni: veșnic-copii, deloc-copii, la modul manifest, și persoane cu suflet de copil. Iar parcursul lor prin viață este cel care îndreptățește atât catalogarea sumară de mai sus, cât și rândurile care urmează:

Primii sunt oameni care se preumblă prin viață, adesea, cu privirile pierdute și gândurile risipite, captivi în poveștile unei copilării mult prea mult prelungite. Rostul lor este acela de a trăi basme, izbutind, cumva, să evite orice imbold care i-ar putea ancora în realitate. Aceștia s-au rătăcit dincoace de maturizare, rămânând, pe cât posibil, veșnic-copii.

Și poate că există în fiecare dintre noi tendința de a căuta acea Țară de nicăieri (Neverland - tărâmul imaginat de J.M. Barrie ca veșnic loc de distracție și aventură pentru Peter Pan și prietenii săi), spre a păstra, cumva, bucuria pe care o asociem copilăriei, neatinsă de prefăcătorie, de răutate, de ură. Este o tendință firească, până la un punct, mai ales că maturitatea, asumată în condițiile zilelor noastre, presupune o renunțare abruptă la fericirea fără limite, îmbrățișată din toată inima, la acel clinchet argintiu al fiecărei clipe.

Doar că, dincolo de plăcuta utopie a veșnicei candori, toate își au timpul lor. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit” (Ecclesiastul 3, 1-2). Iar maturitatea este - trebuie să fie - perioada în care culegem roadele învățăturii, ale bunei creșteri și ale eforturilor de a fi niște buni, cinstiți și înțelepți oameni mari. Roadele copilăriei.

Există, de asemenea, oameni care mimează convingător adaptarea la rigorile barbare ale veacului ce îi găzduiește, deloc-copii, neîngăduindu-și măcar pentru o clipă să fie tineri dincolo de tinerețe. Ceea ce este o regretabilă eroare, deoarece în sufletul fiecărei persoane împietrite într-o maturizare forțată și încruntată plânge copilul pe care l-a izgonit, exilându-l din propria existență.

Este greu să exiști, să creezi, să speri și să înțelegi dacă ai uitat perioada aceea cu cerul veșnic senin și cu pete de fructe zemoase în colțul gurii. Este greu să reziști într-o lume aspră și, adesea, deloc binevoitoare, dacă nu îți amintești să îți pleci genunchii, la colțul patului, chemând în ajutor pe Dumnezeu și pe Preacurata Fecioară. Și este aproape imposibil să educi o tânără mlădiță, viață din viața ta, dacă nu ai păstrat în privire lumina minunată a nevinovăției, deoarece trebuie să fii părinte, prieten și mentor vlăstarului tău: „Omul drept umblă pe calea lui fără prihană; fericiți sunt copiii care vin după el!” (Pildele lui Solomon 20, 7).

Și mai există oameni cu suflete de copil și priviri senine contemplând eternitatea. Pașii lor prin viață sunt ușori, pentru a nu strivi necontenita minune a lumii în care trăim, iar mișcările lor sunt blânde și delicate, pentru a nu lovi, din greșeală, îngerii păzitori ai celor din jur. „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15).