Vindecătoarea modestie

Într-o emisiune radio unde se vorbeşte de obicei numai de protecţia mediului sau de ajutorul care trebuie acordat Sudanului, am auzit de curând o istorioară care ar părea scoasă din Pateric.

Un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că, într-o zi, un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, dat fiind că se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi? E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi, fără îndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.“

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie şi el izbăvit de suferinţa lui. Pe drum, s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era, de fapt, călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea.

După ce am auzit această istorioară, m-am întrebat de câte ori mi s-a întâmplat să pricep că talanţii cu care Dumnezeu ne înzestrează, îi sporeşte tot El? Să-mi compar cu spaimă nevrednicia cu sfinţenia autoproclamată a unora care ar trebui să ne înveţe că, înainte de orice, Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând, cu infinită răbdare, un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte cu însuşiri, pe care tot El ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt, asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre, asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, fie, eventual, prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să-şi oblige subalternii s-o facă. Este de la sine înţeles că ei anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut şeful lor în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul etc., etc. Tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.

Când un director de bancă primeşte un salariu de şaptesprezece milioane de euro anual, declarând cu mândrie că nici nu-i prea mult, fiindcă el este supracalificat, pe când două milioane de copii pleacă la şcoală cu stomacul gol, pentru că părinţii nu au bani să cumpere mâncare, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase li se găsesc justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Toate acestea ţin şi de modestia fiecăruia, dar chiar mai mult decât atâta. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave care, încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.

Când eram copii, existau o sumedenie de ziceri pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Astăzi nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: „Lauda de sine nu miroase a bine“. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care, pe vremuri, oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că, fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o masă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege, poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu, pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.