Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Vinovăția cuvintelor
Aflasem de la părinții mei că Gheorghe, vecinul nostru de peste drum, trimisese, când mai avea o zi de armată, o telegramă acasă, prin care îi anunța pe ai săi că e mort. Oameni fără prea multă carte, aceștia l-au crezut. Ba chiar au început să facă pregătiri de înmormântare. Taman când erau în toiul acestor pregătiri, a apărut Gheorghe. Mai degrabă viu decât mort, ba chiar viu de-a binelea, speriindu-i pe cei din sat, dar și bucurându-i.
Nu era om care să nu știe povestea acestei... învieri demne de pus într-o carte. Când a ajuns la urechile mele, nu mă apucasem încă de scris cărți. Peste ani, când s-a întâmplat asta, m-am gândit c-ar fi mai potrivit să-i dedic o poezie, ceea ce am și făcut. Doru Tufiș a transformat poezia în cântec și, într-o zi, Miala, nevasta lui Gheorghe, a auzit cântecul la radio.
Într-o altă zi, întors de la București în satul unde m-am născut, m-am trezit cu Miala tăindu-mi calea și luându-mă la rost. Cum adică să-mi bat joc de soțul ei, punându-l în poezii ce se cântă la radio?! Să fac bine să-l scot pe Gheorghe din cântec, altminteri... Până să fac eu asta, a fost scos cântecul de pe post, scăpând astfel cu fața curată.
Peste câțiva ani, mi-a cășunat să scriu un roman cu personaje de la mine din sat, printre acestea incluzându-l și pe numitul Cotoraș, Ionel, după numele de botez, dar cunoscut mai bine după poreclă. Cum era vorba de întâmplări închipuite de mine, adică de ficțiune, am zis despre Ionel, zis Cotoraș, c-ar fi trecut în tinerețe prin pușcărie. Vara aceasta, la mai bine de zece ani de la apariția romanului respectiv, m-am întâlnit din întâmplare cu omul căruia îi pusesem în biografie nițică închisoare, deși în viața reală el nu fusese condamnat niciodată. Era, se înțelege, supărat pe mine. Mi-a tras o muștruluială pe cinste. Greșisem față de el, cum greșisem și față de Gogu țiganul, pe care-l vârâsem, în aceeași carte, printre cei anchetați pentru o crimă cu care n-avea nici o legătură. Era și acesta supărat, și pe bună dreptate, dar nu se ivise încă ocazia să mi-o spună. Sunt, și față de el, și față de celălalt, vinovat. Poate că și față de alte personaje inspirate de oameni din realitatea imediată. Îi rog pe toți să mă ierte. Le-am folosit numele în cărți pur și simplu din dragoste. Sunt un scriitor care-și iubește personajele, greșind, tocmai din pricina asta, deseori, atunci când le mută din viața reală în poveste.