Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Vinovăția cuvintelor

Vinovăția cuvintelor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 20 Octombrie 2023

Aflasem de la părinții mei că Gheorghe, vecinul nostru de peste drum, trimisese, când mai avea o zi de armată, o telegramă acasă, prin care îi anunța pe ai săi că e mort. Oameni fără prea multă carte, aceștia l-au crezut. Ba chiar au început să facă pregătiri de înmormântare. Taman când erau în toiul acestor pregătiri, a apărut Gheorghe. Mai degrabă viu decât mort, ba chiar viu de-a binelea, speriindu-i pe cei din sat, dar și bucurându-i.

Nu era om care să nu știe povestea acestei... învieri demne de pus într-o carte. Când a ajuns la urechile mele, nu mă apucasem încă de scris cărți. Peste ani, când s-a întâmplat asta, m-am gândit c-ar fi mai potrivit să-i dedic o poezie, ceea ce am și făcut. Doru Tufiș a transformat poezia în cântec și, într-o zi, Miala, nevasta lui Gheorghe, a auzit cântecul la radio.

Într-o altă zi, întors de la Bucu­rești în satul unde m-am născut, m-am trezit cu Miala tăindu-mi calea și luându-mă la rost. Cum adică să-mi bat joc de soțul ei, punându-l în poezii ce se cântă la radio?! Să fac bine să-l scot pe Gheorghe din cântec, altminteri... Până să fac eu asta, a fost scos cântecul de pe post, scăpând astfel cu fața curată.

Peste câțiva ani, mi-a cășunat să scriu un roman cu personaje de la mine din sat, printre acestea incluzându-l și pe numitul Cotoraș, Ionel, după numele de botez, dar cunoscut mai bine după poreclă. Cum era vorba de întâmplări închipuite de mine, adică de ficțiune, am zis despre Ionel, zis Cotoraș, c-ar fi trecut în tinerețe prin pușcărie. Vara aceasta, la mai bine de zece ani de la apariția romanului respectiv, m-am întâlnit din întâmplare cu omul căruia îi pusesem în biografie nițică închisoare, deși în viața reală el nu fusese condamnat niciodată. Era, se înțelege, supărat pe mine. Mi-a tras o muștruluială pe cinste. Greșisem față de el, cum greșisem și față de Gogu țiganul, pe care-l vârâsem, în aceeași carte, printre cei anchetați pentru o crimă cu care n-avea nici o legătură. Era și acesta supărat, și pe bună dreptate, dar nu se ivise încă ocazia să mi-o spună. Sunt, și față de el, și față de celălalt, vinovat. Poate că și față de alte personaje inspirate de oameni din realitatea imediată. Îi rog pe toți să mă ierte. Le-am folosit numele în cărți pur și simplu din dragoste. Sunt un scriitor care-și iubește personajele, greșind, tocmai din pricina asta, deseori, atunci când le mută din viața reală în poveste.